Azi l-am cunoscut pe Augusto. In plimbarea mea matinala, pe strazi cochete cu aranjamete florale demne de gradini botanice, l-am intalnit. Se plimba ca si mine. Desi de multi ani in Canada, port cu mine o teama nejustificata de caini, datorata poate maidanezilor clujeni, a caror prezenta pe strazi ma inspaimanta de cate ori eu, sau Tudor, mic la vremea respectiva, ieseam din casa. Aici patrupedele paroase sunt de cele mai multe ori simpatice si intotdeauna in lesa, langa stapanul lor, dar eu, in ciuda paradoxului ca imi plac cainii, nu imi pot stapani frica de cei pe care nu ii cunosc.

Asa mi s-a intamplat si azi. Vazand un caine la cativa metri de mine, m-am apropiat de persoana din fata mea si am intrat timid in vorba marturisindu-mi frica. Am facut cativa pasi impreuna, cat sa depasesc “pericolul” blanos si jucaus din fata noastra, timp in care am descoperit un personaj interesant a carui poveste m-a facut sa renunt la ritmul meu alert, sa imi modific pasul dupa al lui si sa-i ascult povestea. Am fost placut impresionata din primul moment de caldura omului din fata mea, de umorul situatiilor povestite, de autoironia cu care se caracteriza, dar in acelasi timp si de prestanta si respectul pe care il impunea. Mi-a spus ca-l cheama Augusto si are nu doar o zi pe an ca toata lumea, ci o intreaga luna ii poarta numele, ca vine dintr-un orasel de langa Roma si ca viata lui a fost frumoasa, dar grea. Ajuns in Canada in 1951, a muncit din greu, dar a reusit sa isi infiinteze propria companie de constructii, azi condusa de cele doua fiice ale lui. Si-a cunoscu aleasa, pe Asunta cu care s-a casatorit in urma cu 61 de ani si care azi e paralizata pe jumatate. L-am ascultat cu drag, caci mi-a fost drag de el. Nu am simtit mila, ci respect, pentru ca nu mi-a cerut mila. Mi-a spus ca e aproape orb, distinge cu greu trotuarul (mai tarziu mi-a spus ca are si diabet), dar in fiecare dimineata se plimba o ora, indiferent de anotimp. L-am rugat sa imi spuna cati ani are si am aflat ca are 86. N-as fi crezut ca numara atat de multe luni de august, pentru ca tenul ii era mult mai tanar, statura dreapta si parul inca negru…  Am realizat privindu-l cu atentie ca isi coloreaza parul. Si mi-a fost si mai drag de el. Omuletul din fata mea face eforturi sa isi intretina parul, radacinile… Isi pacaleste varsta, se joaca cu ea si o ignora. Vorbea cu simplitate si umor, cum vorbesti cu un prieten drag cu care nu te-ai vazut de mult. M-au uimit tineretea sufletului lui, vioiciunea mintii si bucuria pentru ceea ce i-a dat Dumnezeu, in ciuda problemelor inerente ale unui corp obosit. Ajunsi aproape de casa lui a insistat sa intru la o cafea  si, in ciuda diplomatiei mele si incercarii de refuz, am fost nevoita sa accept. Si bine am facut. Pentru ca  am cunoscut-o si pe Asunta, la fel de prietenoasa, cu ochi vioi si minte alerta, in ciuda neputintei corpului ei si la fel de hotarata, un fel de versiune feminina a sotului ei. Iar cand Augusto a adus papuci sotiei sa nu raceasca, ea m-a privit cu ochii calzi si mi-a dezvaluit secretul: “Toata viata l-am tratat ca pe un rege, acum el ma trateaza ca pe o regina”.

Bilantul zilei de azi? Nimic nu e intamplator. Teama de caini mi-a scos in cale o poveste care mi-a incalzit sufletul, o poveste frumoasa cu un rege si o regina, o poveste cu doi oameni daruiti cu credinta in Dumnezeu si incredere unul in altul…