Nu am cum să vorbesc despre Ema fără a da multe detalii despre ea, pentru că e genul de om care pune în valoare tot ceea ce se află în jurul ei. Ca fiecare prințesă și Ema locuia într-un “palat”. Casa ei, chiar daca nu avea dimensiuni aristocratice respira un aer de confort și bun gust. Locuința fiecărei persoane spune multe despre psihologia și caracterul stăpânului ei. Am văzut foarte multe case de români în Canada, unele somptuoase, mari și scumpe, case de paradă pentru ca rudele sau prietenii din România „să se zgârie pe ochi” la vederea prosperității grosolan afișate, prosperitate falsă cel mai adesea, pentru că uneori proprietarii lor lucrează câte trei joburi, ca să poată plăti ratele la bancă. Dar nu pregetă nici un sacrificiu, satisfăcuți fiind de mândria deșartă de a le poseda. Am văzut și case modeste, mai mult sau mai puțin îngrijite, case opulente, aranjate de designeri celebri, case urâte rău, dar și case foarte frumoase, case înghesuite, sau case lăbărțate. Multe stiluri, gusturi și buzunare… Dar locuința Emei se detașa de tot ceea ce văzusem până atunci.
Am vizitat-o pentru prima dată într-o zi de toamnă și priveliștea de pe terasa ei m-a lăsat fără cuvinte. Toamna în Canada este spectaculară, frunzele iau cele mai ciudate culori, verdele verii se poate transforma fără prea multe mofturi într-o paletă largă de la galben floarea-soarelui la roșu aprins sau vișiniu. Terasa Emei, aflată la etajul întâi al casei, dădea înspre grădina casei organizată în straturi triunghiulare cu flori și arbuști decorativi și un gazon perfect care intra într-un parc imens, cu copaci și multă verdeață. Iar priveliștea, liniștea și mirosul crud erau un răsfăț neașteptat pentru o locuință la oraș, potrivit mai degrabă unei stațiuni pierdute în natură. Casa în sine, atât din punct de vedere arhitectural, cât și ca mobilier și decorații interioare, era foarte plăcută ochiului. Lumina și culorile pastelate, întrerupte uneori de note îndrăznețe, creau o armonie cum nu mi-a fost dat să văd foarte des. Ema își aranjase casa instinctual, obținând maximum de armonie, ca și cum un maestru feng shui ar fi potrivit obiectele după o formulă generatoare de energie pozitivă. Printre altele, am admirat picturile de pe pereți și am aflat că erau pictate de ea. Dar nu era prima surpriză pe care o aveam din partea ei, pentru că Ema este un om cu multe pasiuni și talente. Fără a fi mare, casa se întindea pe trei nivele. Sus erau cele trei dormitoare, la mijloc bucătăria, sufrageria și livingul, iar jos, la ultimul nivel se aflau o cameră mare cu șemineu, camera unde familia se relaxa, apoi o încăperea mai mică, ce le servea drept birou/bibliotecă și spălătoria. Bineînțeles că nu lipseau băi, holuri, debarale. M-am simțit minunat și atunci și cu alte dese prilejuri. Întâmplarea face că am văzut casa și ani mai târziu, după ce Ema și ai ei au vândut-o și s-au mutat în alt oraș. Dar nu mai era la fel. Își pierduse lumina și căldura. Lucrurile noilor proprietari păreau prea mari, sau prea multe, culorile prea șterse. Casa era tristă și plictisită, ca un copil părăsit de părinți, îmbrăcat alandala, cu hainele nepotrivite ale unui frate mai mare…