Nu-i așa că-i drăgălaș? Nu, nu-i al meu, dar mi-ar place. Îmi plac câinii, și în ultima vreme pugul e preferatul meu. Am senzația că e la modă, după cât de des îl văd pe stradă în ultima vreme. Și e singurul care s-a ascuns după stăpân de frica mea. M-a pufnit râsul, pentru că la mine se pornise sistemul de alarmă când l-am văzut de la distanță  CÂIIIINEEEE, dar, când m-am apropiat de el și l-am văzut așa de speriat, mi-am cerut voie de la stăpâna lui să-l mângâi, să-l consolez. Și crede-mă, e mare probă de curaj din partea mea (doi fricoși se întâlniră…..) În România am avut-o pe Dara, un canish argintiu. Era și frumoasă și deșteaptă și am suferit la despărțire atât noi, dar mai ales ea. Iar când ne-am întors prima dată în România, acasă nu-ți poți imagina ce fericire pe capul ei, ce spectacol de bucurie a putut să dea, că nu a putut nimeni să se apropie de noi. Creaturi minunate sunt câinii. De dragul și amintirea ei l-am luat pe Ace, un golden retreiver frumos, după cum vezi mai jos.

Dar mare belea Ace pe capul nostru! Nici nu-ți poți imagina. Ai văzut filmul Marley and me? Dacă l-ai văzut, îl cunoști pe Ace. Dacă nu l-ai văzut ți-l recomand, pentru că e o comedie simpatică. L-am primit de Crăciun, cu o fundiță mare roșie. Era un ghemotoc pufos, mic și speriat. Din păcate suferea de sindromul lui Făt Frumos și creștea într-o zi cât alții într-o săptămână. Avea un instinct foarte puternic de vânător și ataca toți copiii pe care îi întâlnea, crezând că sunt cățeluși ca și el, așa înțelegea el să se joace. Când ieșeam la plimbare, era o adevărată aventură, pentru că în scurt timp devenise mai puternic decât mine. Medicul veterinar ne-a explicat că și câinii, ca oamenii pot să aibă o personalitate dificilă. Se pare că dintre toți golden-retrieverii de treabă de pe planetă, noi l-am nimerit pe singurul dificil. Că Marley era labrador… Când am ajuns la capătul nervilor și al puterilor, după ce l-am dus la toate cursurile posibile, cu diverse persoane avizate, care au încercat să-l educe, după ce a ros tot ce se putea roade, a mușcat tot ce se putea mușca și a lătrat ca un biet maidanez de pe meleagurile mioritice (câinii de pe-aici, mai civilizați sunt ceva mai discreți) l-am dat, pentru fericirea lui și a noastră unei familii, care mai avea un golden retreiver și dorea încă unul. Am plâns când a plecat și de părere de rău, că ne obișnuiserăm cu el și era frumușel tare, dar și de bucurie, că nu mai aveam nervi…
După experiența cu Ace n-am mai îndrăznit o perioadă să spun că-mi doresc câine. Dar mă gândesc să-i scriu din nou lui Moș Crăciun. Poate de data asta îmi aduce-un pug de treabă…