Cred că m-am supărat. Nu am toate datele, așa că încă nu sunt sigură. Dar miroase a trădare… Păi cum? După ce că vine clandestin… Iar eu l-ascund și mint (dar și minciuna-i vorbă, așa spune bunica)… Calc legea în picioare pentru el… C-așa a ajuns aici, cu emoții, transpirații, trepidații (e tare greu să minți!)…  Până la urmă greu-negreu m-am descurcat. A fost plantat și așteptat să crească.
L-am apărat de iepuri și de veverițe, care-i puseseră gând rău. Se încăpățânau să creadă că rădăcinile lui firave sunt nu știu ce delicatese. Din stadiul de botă (băț) a ajuns ditamai pomulețul. M-am bucurat când a-nfrunzit, când a dat floare… și-am așteptat cu nerăbdare momentul când în sfârșit i-a venit sorocul să rodească… Dar să vezi și să nu crezi… “Galbena gutuie”, cum frumos spune poetul, la mine e îmbujorată ca o țărăncuță sănătoasă și bine hrănită. Eu știu că nu prea sunt gutui pe aici… da’ chiar să-ți trădezi neamul prefăcându-te în măr obișnuit? Parfumul este de gutuie, are și puf, doar culoarea nu-i prea iese. Așa că nu știu dacă să mă supăr… dacă trădează… sau vrea doar să facă impresie artistică pe-aici. Poate s-a colorat de rușine, sau de emoție… Nu, nu-l pricep. Mă străduiesc să-l înțeleg și înainte de-a mă supăra vă-ntreb pe voi: nu știți vreun frate, verișor, vreo rudă de-orice fel cu pomul meu, care-și concepe fructul la fel de vesel colorat?