Trebuie să știi despre mine că sunt destul de sălbatică. Un psiholog ți-ar spune probabil că izolarea, că țara străină, că whatever. Nu știu care e explicația, dar nu îmi place să mă expun, să cunosc oameni care țin cu orice preț să mă cunoască. Mi se pare un pic de „Ni maimuța, ni maimuța!”
O fac, pentru că nu am încotro, pentru că lansări, pentru că evenimente etc. Nu o fac cu plăcere, chiar dacă, după ce trec de faza inițială, găsesc plăcere în dialog și relaționare.
Sunt omul din spatele cuvântului, ecranului și îmi place zona aceea unde sunt eu cu mine. Mi-e confortabil, mi-e firesc, mi-e onestitate, mi-e lipsă de diplomație pentru că x se simte în stare y și eu ar fi bine să fiu z.
Să dau cu subsemnata, să – eventual – gafez. Să – poate – dezamăgesc… mi se pare prea mult. Mereu am gândit că, din moment ce am scris cartea, mi-am făcut datoria față de țară. De ce să ies pe scenă să o explic, să răspund la întrebări, să zic, să mă îmbrac într-un fel, să etc. ?
După introducerea asta lungă pe care probabil am scris-o pentru mine – până la urmă toți avem umbre în soarele personal – am să-ți spun că totuși m-am dus să mă întâlnesc cu Nick Carabaș. A citit „Ana”. Și apoi a început să cumpere „Ane”. Nu știu la câte a ajuns în momentul de față, dar la întâlnirea noastră petrecută acum vreun an și mai bine trecuse de 25. A dăruit tuturor neamurilor și prietenilor din România și Canada. M-a rugat să-i fac bucuria să mă cunoască și în timp ce vorbeam m-a prins de mână și cu voce tremurândă și lacrimi în ochi mi-a spus că nu-i vine să creadă că vorbește cu mine. Jur că nu exagerez. Și scriu aceste cuvinte pentru mine. Să-mi amintesc.
Nick e un patriot adevărat, un român care ține în brațe adevărul fără teamă de consecințe. Trăiește de foarte mulți ani în Canada, dar calitatea românească nu i-a fost deloc alterată de acești ani mulți. Și ce poți să spui despre un om care dăruiește cărți? Nu-i așa că spune multe?
Ana a fost cumpărată și dăruită cum puține cărți contemporane românești (din clasa mea, să ne înțelegem, că nu mă compar eu cu uriașii cu nume rezonante) au avut bucuria, onoarea, binecuvântarea…
Nu a ajuns în atenția criticii românești, pentru că, și aici o citez pe Corina Ozon, nu a avut parte de expunere suficientă. Iar eu personal nici nu știu să o promovez, nici nu cunosc nume ilustre din protipendada literară. O singură dată am propus-o cuiva, un tip care face recenzii faine. Și mi-a spus, cerându-și scuze, că el își alege singur cărțile. Mi-a fost rușine și nu am mai încercat. Și l-am înțeles, pentru că nici eu nu aș porni cu dreptul la o carte care mi se bagă pe gât.
Dar azi e despre Nick, omul cu care m-am întâlnit la o cafea canadiană cu gust românesc.
PS. Trebuie să spun că am făcut postarea asta pentru că Nick a postat fotografia cu noi doi acum. Mi-am amintit și i-am scris mulțumindu-i. S-a jenat că am făcut public gestul lui. Însă de-a lungul timpului mereu mai cerea câte un autograf. De la un punct am vrut să îi dăruiesc măcar câteva cărți. Însă n-a acceptat.
Drugwash said:
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Mulțumesc de comentariu, Dragoș. Chiar mă întrebam de ce nu zice nimeni nimic. Pentru că par că mă laud? Adică ar trebui să ascund? Ori pentru că îmi recunosc slăbiciunile? Ori pentru că am speriat cu apariția mea… galbenă? 🙂 Merci. 🙂
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
Ce ştiu eu ce gîndesc alţii… 🙂 Mie îmi place că ai scris… natural, simt umanul în cuvînt. Şi cînd îmi place ceva n-are rost să stric echilibrul cu cuvinte [multe şi eventual pompoase]. 😉
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
P.S. Muţunachele ăla al meu se asortează bine cu ţinuta ta. 😆
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Da, da. Apreciez. Ce mă făceam de puneai unul roșu? 😀
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
Hehe, sper să nu ajung vreodată să-l pun pe ăla, că ar fi de jale. 😛 😀 Dar la cum te cunosc ştiu că nu va fi niciodată cazul. 😉
Am senzaţia că lumea a început de o bună vreme să gîndească numai anapoda, să presupună în mod implicit şi fără vreun suport real tot ce se poate mai rău în legătură cu un subiect, oricare ar fi acela. Inclusiv cînd e vorba despre o persoană, nu doar un obiect sau un fapt. Acel negru, acel întuneric ce s-a pogorît asupra noastră parcă ne-a aruncat înapoi cu milenii în atavismul nostru primar, animalic. De-aia m-am izolat din ce în ce mai mult de societate, fiindcă deşi trăiesc fizic mai mult în întuneric tînjesc spiritual</i. către lumină şi caut s-o cuprind şi s-o păstrez oricînd se poate. Dar… nu prea se vede asta de la distanţă.
Na, că iar vorbesc de mine. Oare chiar oi fi egoist aşa cum a zis Ruxandra ieri…?
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Mă gândeam doar la culoare, nu la semnificație. 🙂 Dar la o adică, vin cu albastru. 🙂
Zilele acestea și lumea noastră… dificil subiect.
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
Uailei, am început să gîndesc americăneşte, că numai la ăia vezi chestii etichetate pe culori (dungi pe podele, pe pereţi, etichete, ecusoane etc etc) făcute parcă anti-prost. Am zis “parcă”? Mea culpa. Sau mea pulpa – cum vrei. 😆
Ziceam că am început să fac concordanţă între culori şi semnificaţie, dar pînă la urmă există totuşi o legătură, măcar uneori. Uite, ăsta-i “inculpatul”:
Cred că-ţi dai seama ce semnifică. 😆
Albastru e culoarea liniştii, a serenităţii. Dar şi a tristeţii – că doar nu degeaba se zice “de inimă albastră” şi se cîntă “blues”. Împreună cu roşul iese un mov-grena de toată frumuseţea. 🙂
Ei da, despre lume şi vremuri… numai de bine. Că tto degeaba dăm din buze şi batem în butoane – ursu’ merge nestingherit în drumul lui. Sănătoşi să fim… că boala vine ea – după cum era o glumă pe vremuri. 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Roșu cu albastru dau mov. Care are altă simbolistică. Dacă pui și galben obții maro, deci mai bine nu, că o dăm pe ciocolată. 😉
Eu ziceam de un tricolor, căci culorile merg doar pe steag. Nu mi-aș cumpăra niciodată o rochie roșu-galben-albastru. Deși niciodată să nu zici niciodată. 😀
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
Compunerea culorilor: adiţie, subtracţie sau pur şi simplu alăturare. 🙂 Într-adevăr, un tricolor e foarte greu de asortat pentru a fi plăcut ochiului. Nu zic de mai multe culori deodată. Şi da, adiţia prea multor culori dă în… ciucalată – ca să fim decenţi în exprimare. 😀
Galben merge foarte bine cu negru, din cîte ştiu. Cred că merge şi cu ecosez dar depinde foate mult cine poartă combinaţia şi cum e alcătuită. Cîndva mă pricepeam la culori, la îmbrăcăminte, la croială, la… multe. Dar asta a fost odată.
Uite unde am ajuns de la un muţunache. Flexibilitatea minţii umane… 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Galbenul merge foarte bine cu movul, cu albul etc. Depinde de nuanță. Eu mă pricep la culori, le înțeleg cumva. Încă.
Da, muțunache ghiduș.
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
Cînd obosesc ochii, culorile îşi pierd şi ele farmecul şi chiar esenţa, la fel şi formele. Totul se rezumă la “există sau nu”. Faimosul “to be or not to be”.
Muţunachele ăla reprezintă starea de “utterly pissed off”, înţelegi de ce sper să nu fiu nevoit vreodată să-l aplic. 😆
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Măi băiatule, ce ore mici ai! Nici nu mă mir că pălesc culorile. 🙂
Lasă-l să doarmă pe muțunache ăla. 😀 Până la urmă frumusețea (și culoarea) stă în ochii privitorului.
Cred că e mândru muțunache ce discuție a iscat. 😀
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
Da, ăsta e programul meu de fel, ştii că-s liliac (şi nu ăla de floare). 😆
Şi eu mi-aş dori să nu fie vreodată nevoie de acel muţunache, în nici o împrejurare. Din păcate apar multe situaţii care mă fac să-l invoc cu pasiune. 🙂 Acum, cît o fi de mîndru – n-am idee. Oare chiar s-ar putea asta? Cine ştie, în vreo lume cuantică… 🙂
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Mă refeream la cel galben, cel care a stârnit toată discuția. 😀
LikeLiked by 1 person
Drugwash said:
A, el e inofensiv, merge utilizat masiv. 🙂
LikeLiked by 1 person
Marina Costa said:
Nick este un om deosebit! Noi ne-am împrietenit pe FB în alte grupuri, de mulți ani, și am tot discutat despre diverse subiecte istorice. Știu că, deși dobrogean, a petrecut o mare parte a tinereții la Cluj… și era firesc să se îndrăgostească de cartea ta, cum am făcut-o mulți.
Mă bucur că v-ați cunoscut! (Și mă bucur că te-am cunoscut și eu la Gaudeamus!)
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Și eu mă bucur mult că te-am cunoscut. A fost o bucurie să reușesc să ajung la București la târgul de carte. Zile absolut superbe!
Nick e un om și un român deosebit. De aceea e și atât de iubit.
Vara trecută, cred, m-a sunat pe WhatsApp din România și m-a pus în legătură cu un grup. Citiseră Ana. Surpriză și pentru mine, și pentru ei. Tot gest marca Nick.
LikeLiked by 1 person
Poteci de dor said:
Toate lumea trebuie să aibă acasă o Ana! 😉
Ce frumoase gesturi şi cât de importante! E drept, sunt puţini oameni ca domnul Carabaș, dar eu sper să auzim şi de alţii.
LikeLiked by 1 person
sweet & salty said:
Mulțumesc, Potecuță dragă!
Mulți au cumpărat mai multe Ane, dar Nick Carabaș deține locul întâi. Erau frumoase timpurile când cadourile însemnau și cărți.
LikeLiked by 2 people