Trebuie să știi despre mine că sunt destul de sălbatică. Un psiholog ți-ar spune probabil că izolarea, că țara străină, că whatever. Nu știu care e explicația, dar nu îmi place să mă expun, să cunosc oameni care țin cu orice preț să mă cunoască. Mi se pare un pic de „Ni maimuța, ni maimuța!”

O fac, pentru că nu am încotro, pentru că lansări, pentru că evenimente etc. Nu o fac cu plăcere, chiar dacă, după ce trec de faza inițială, găsesc plăcere în dialog și relaționare.

Sunt omul din spatele cuvântului, ecranului și îmi place zona aceea unde sunt eu cu mine. Mi-e confortabil, mi-e firesc, mi-e onestitate, mi-e lipsă de diplomație pentru că x se simte în stare y și eu ar fi bine să fiu z.

Să dau cu subsemnata, să – eventual – gafez. Să – poate – dezamăgesc… mi se pare prea mult. Mereu am gândit că, din moment ce am scris cartea, mi-am făcut datoria față de țară. De ce să ies pe scenă să o explic, să răspund la întrebări, să zic, să mă îmbrac într-un fel, să etc. ?

După introducerea asta lungă pe care probabil am scris-o pentru mine – până la urmă toți avem umbre în soarele personal – am să-ți spun că totuși m-am dus să mă întâlnesc cu Nick Carabaș. A citit „Ana”. Și apoi a început să cumpere „Ane”. Nu știu la câte a ajuns în momentul de față, dar la întâlnirea noastră petrecută acum vreun an și mai bine trecuse de 25. A dăruit tuturor neamurilor și prietenilor din România și Canada. M-a rugat să-i fac bucuria să mă cunoască și în timp ce vorbeam m-a prins de mână și cu voce tremurândă și lacrimi în ochi mi-a spus că nu-i vine să creadă că vorbește cu mine. Jur că nu exagerez. Și scriu aceste cuvinte pentru mine. Să-mi amintesc.

Nick e un patriot adevărat, un român care ține în brațe adevărul fără teamă de consecințe. Trăiește de foarte mulți ani în Canada, dar calitatea românească nu i-a fost deloc alterată de acești ani mulți. Și ce poți să spui despre un om care dăruiește cărți? Nu-i așa că spune multe?

Ana a fost cumpărată și dăruită cum puține cărți contemporane românești (din clasa mea, să ne înțelegem, că nu mă compar eu cu uriașii cu nume rezonante) au avut bucuria, onoarea, binecuvântarea…

Nu a ajuns în atenția criticii românești, pentru că, și aici o citez pe Corina Ozon, nu a avut parte de expunere suficientă. Iar eu personal nici nu știu să o promovez, nici nu cunosc nume ilustre din protipendada literară. O singură dată am propus-o cuiva, un tip care face recenzii faine. Și mi-a spus, cerându-și scuze, că el își alege singur cărțile. Mi-a fost rușine și nu am mai încercat. Și l-am înțeles, pentru că nici eu nu aș porni cu dreptul la o carte care mi se bagă pe gât.

Dar azi e despre Nick, omul cu care m-am întâlnit la o cafea canadiană cu gust românesc.

PS. Trebuie să spun că am făcut postarea asta pentru că Nick a postat fotografia cu noi doi acum. Mi-am amintit și i-am scris mulțumindu-i. S-a jenat că am făcut public gestul lui. Însă de-a lungul timpului mereu mai cerea câte un autograf. De la un punct am vrut să îi dăruiesc măcar câteva cărți. Însă n-a acceptat.