Dragilor
V-am neglijat în ultima vreme…
Așa cum vă spuneam sunt în Românica noastră dragă, „țara mea de glorii, țara mea de dor”, plai mioritic unde românul s-a născut poet
(fir-ar să fie, mai bine se năștea inginer) și bla și bla și iarăși bla.
Toate bune și frumoase, dragoste și lacrimi (pe genul bollywoodian), poezie, luminițe în centrul orașului pe fond de colinde, ore târzii la un vin bun, tradiționalul tăiat al porcului cu pomana aferentă bună-rău cu j-de calorii, unde toată lumea era pe țuică (palincă) doar eu pe bulion (știu Dragoș, știu!).
Casa părintească frumoasă și caldă. Mama și tata (cei mai minunați părinți din lume – „minunat” nu are grad de comparație, dar credeți-mă, e excepția care-ntărește regula) fericiți că suntem toți la masă. Adică… armonia la ea acasă …

Sigur că trebuia să fie o fisură. Fisura se numește funcționarul român. Trebuia să ajung la Sibiu pentru niște probleme administrative în prima săptămână a vacanței (încă nu am ajuns), să fac repede ce era de făcut … Povestea e lungă și plictisitoare precum experiența mea. Ideea e că am intrat într-un lanț al slăbiciunilor, (Kafka e apă de ploaie față de labirinticul univers al legilor noastre). Nu vă plictisesc cu amănuntele superb de absurde ale poveștii (că e de poveste), vă spun doar că m-am întâlnit cu notari, avocați, funcționari publici (evidența populației, pașapoarte – că mi-am făcut și pașaport românesc).
De ce? de kiki, ca să am mai multe hârtii.
Fiecare cap alte idei, alte soluții (mă repet, românul s-a născut poet, iar legea e precum o poezie de Nichita Stănescu, se poate interpreta… oh ho ho…!)
Funcționarii, cu toții au fost extrem de amabili și fiecare în parte convins de adevărul lui unic, personal și personalizat. Au avut un singur punct în comun. Șocant pentru mine.
Fiecare l-a făcut prost pe celălalt. Păi cum să-ți faci prost colegul?
Eu…zen. Am zis c-am timp suficient, am mai cerut o hârtiuță din Canada, după porunca stăpânirii.
Mi-a fost trimisă recomandat și mi s-a spus că o să-mi parvină în cinci zile. După două săptămâni, adică luni am întrebat la poștă. Diriginta (de la poștă) fostă colegă de generală a fratelui meu (deci aveam și „pile”)mi-a spus că nu a sosit. Ieri am sunat în Canada și am aflat că scrisoare a intrat în România în 3 decembrie. Am primit și un număr ca să verific unde e. Azi dimineață am sunat din nou la poștă să întreb. Cică nu ajunsese. Doamna de la ghișeu, toată o fâstâceală, a început a se scuza că nici usturoi n-a mâncat, nici… Am sunat la sediul central și le-am explicat situația, iar după alte zece minute am fost anunțată că ”scrisoarea pierdută” apăruse, ca prin miracol. Tata s-a dus imediat să mi-o aducă. Iar acolo… cireașa de pe tort. Doamnele l-au certat pe motiv că au fost deranjate de apelurile noastre telefonice. Duh…
Pe plic unde era ștampilată data, treiul era grosolan rotunjit în opt.
După știința mea funcționarul public e în slujba oamenilor, adică a publicului cum îi zice și numele și e plătit de public. Trebuie să-și facă datoria și să fie amabil. AMABIL cu toată lumea. Nu mai vorbesc de faptul că tata are o vârstă și mă doare ca cineva să îi vorbească dur.
Eu oricum risc să nu rezolv problema administrativă, pentru că deși am făcut tot ce mi s-a cerut și sunt blindată de hârtii și hârtiuțe, mă voi întâlni din nou cu funcționarul român, care în creativitatea lui nu știu ce altă parte a cristalului va mai întoarce și ce anume va mai dori să fac. Toată procedura ar trebui să fie o jumătate de oră în care să schimbăm niște semnături (dar se pare că o lună e cam puțin).
Poate după ce-i voi pune pe masă toate hârtiile cerute, îmi va spune ca-n banc: „Mă, de ce n-ai șapcă?”
(dar eu sunt șmecheră și ascund una în buzunar 🙂 ).

În altă ordine de idei, sunt restantă rău la postări, mesaje și e-mailuri, dar cum ajung în Arțaria, în rutina vieții obișnuite, îmi reiau activitatea pe toate planurile.
Până atunci vă salut din mers și mă duc să-mi caut șapcă. 🙂