Te grăbești!
Ți-ai împachetat inima într-o cutie cu fundiță și ai pus-o lângă pantofii mei roșii. Mda, suflet pastel, muguri de primăvară – calitate. Mi-ai strecurat apoi pe sub ușă niște fotografii cu tine și o listă completă cu defecte și calități. Mi-ai cerut să le bifez și să calculez nota. Vrei să plătești repede, să fiu a ta aici și acum.
Ba, dacă s-ar putea, acum cinci minute.
Te-ai strecurat prin gaura cheii și pe geam, pe toate geamurile întredeschise. După aceea ai sunat insistent la telefon și la poartă, în aceeași secundă a nerăbdării tale și mi-ai cerut un ceai de salvie. Te-am privit fix în ochii tăi negri și te-am mințit cu nerușinare. Ești prea bun pentru mine, am zis. Rezultatul e clar. Ți-am întins lista înapoi. Mi-a fost rușine să-ți spun că ești știrb de chimie, știrb de condimente. Nu mă faci să râd, nu mă faci să plâng. Mă plictisesc de moarte lângă metaforele tale simetric aliniate, lângă hiperbolele tale încinse la soare, lângă beția ta de epitete. Mă sufoci cu-atâta poezie.
Aș vrea să fiu atât de minunată, să-mi fie de ajuns un suflet pastel și muguri de primăvară. Să fiu atât de minunată, să-mi fie de ajuns un suflet pastel, să fac abstracție de trupul care-l poartă…
Fără aripi de fluture primăvara e butaforie. Fără pasiune poezia moare, poezia mea moare.