97229c3412ecb0233c40cbc1686f87a1

Fernando moare. Știe. Și el și Fernanda și cele două fete ale lor. Toată familia, toată strada știe.
I-am cunoscut în aprilie, când ne-am mutat aici și mi-au fost dragi din prima secundă, pentru că, oarecum, sunt versiunea portugheză a părinților mei. Ne-au adoptat înainte să ne dumirim care, cine, ce, cu o căldură atât de intens părintească, cum nu s-a întâmplat vreodată să vină din partea unor străini.

Fiica lor cea mare mi-a spus ieri că tatăl ei era până de curând un „social butterfly”.

Am citit în ultima vreme multe postări cenușii, printre rânduri fiind prezentă aproape după fiecare literă doamna cu coasa. Într-un fel sau altul… era acolo.

Ce poți să spui unui om aflat pe prag, pe acel prag? Mai contează vorbele, florile din grădină, anotimpurile și ziua, ori noaptea? Morfina, asistenta care vine de două ori pe zi, medicii umiliți de neputință… Dicționarul își schimbă brusc configurația. Cuvintele se preling printre rânduri, se topesc, ori se sparg în cioburi ascuțite, sau cu iz de lacrimă.

Citeam la un moment dat, și-mi pare rău că nu-mi amintesc exact citatul, că liniștea sufletească a omului e dată de faptul că, deși știe că va muri, nu cunoaște momentul în care se va întâmpla. Dar dacă-l știe?

Thomas, un bun prieten, artist plastic, făcea voluntariat la HopeSpring, un centru destinat bolnavilor de cancer. Avea o clasă de pictură, unde veneau oameni de vârste, diagnostice și stadii ale bolii diferite. Povesteau și pictau.
Într-o zi a venit la clasă o fată, o femeie tânără:
”Nu știu dacă era frumoasă. Avea ochii mari, chipul palid și era foarte tăcută. Când m-a privit am simțit că se uită prin mine. Picta incredibil. Folosea doar galben. Nuanțe de galben. Dar refuza să-și expună tablourile, deși ale ei erau cele mai frumoase. Le sfâșia cu meticulozitate de fiecare dată. Aș fi vrut s-o întreb de ce face asta, dar nu îndrăzneam. Ochii-i ardeau intens pe fața cu nuanțe de chimo-terapie. O perucă îi ascundea creștetul văduvit de păr, iar pe buzele-i cărnoase era înșurubată tăcerea. O tăcere impusă. Cu toții îi respectam tăcerea, deși printre culori se derulau trăiri, mici victorii asupra bolii, ori dimpotrivă, pași înapoi.
Într-o zi a vorbit și sufletele tuturor au născut boabe de rouă galbenă, pentru ca iarba chihlimbarie din tabloul ei să crească. Timpul s-a împiedicat de povestea ei, iar boala s-a scurs ca de obicei prin tuburi galbene pe foaia albă de hârtie. Când la sfârșit, și-a rupt pictura, am aplaudat cu toții, iar ceilalți cursanți i-au imitat gestul. Au sfâșiat cu meticulozitate bucățile de boală, fâșie cu fâșie.
După un timp n-a mai venit la curs. Mă întrebam…
Dar am văzut-o întâmplător după vreun an. Nu mai avea perucă. Nu mai avea nevoie. Nu m-a recunoscut… N-am îndrăznit s-o tulbur, s-o întreb dacă mai picteză galben…”

E trist pe strada noastră înflorită.