Azi râsul ei cu ochi albaștri a plecat.

Fără să-mi spună că va fi bine.
Fără să o pot îmbrățișa…
Fără să-i pot vorbi…
De azi nu voi mai fi nepoata nimănui. Niciodată.
azi a plecat bunica
(e 13 iulie și-atât de frig)

Doar moartea e definitivă
și ochiul să nu mai păcătuiască în lacrimă, decât. DECÂT!

Eu… voi lipsi o perioadă. Nu știu cât și dacă. Până unde și până când.
Nu îmi dau seama cât de infiltrat e în mine virtualul cu toate fețele lui. Câtă dependență am… nu știu. Voi încerca să stau mai mult cu persoanele reale din viața mea.
***
Nu știu… voi încerca să exist fără ecrane… cel puțin o vreme. Nu mă simt vinovată, că asta e viața… nu mă auto-pedepsesc. Că nu am de ce.
Doar voi pleca o vreme. Poate un ceas, poate o zi, poate o lună, sau de tot. Nu știu.
De ce vă spun? Nici asta nu știu.
Oricum mâine veți uita, sau cel târziu poimâine, că a trecut pe aici ceva nedefinit… nici dulce, nici sărat… și dulce, și sărat…
***
Da. O să-mi fie dor de voi. Dar azi mi-e dor de mine, de nepoata bunicii mele… Dar nu mai am bunică. De azi.
***
E greu să spun ce e ce-a fost bunica pentru mine… Am fost mult de tot a ei, eu nepoata cea mai mare, crescută pe ulița bunicii, aproape de pădure, printre livezi și mere acre, cu toată dragostea din lume… Apoi vacanțele… aceleași mere acre, bunica și bunicul… colț de rai. Copilărie fericită. Foarte.
***
Azi a fost prima dată când m-am încurcat la rugăciuni, pentru că nu am putut să spun :„Doamne, dă-i sănătate la… și la…. și la….”
Trebuia să scot „bunica” din șirul meu de dragi și nu funcționa… uitam cuvintele… nu se legau.
Nu se mai leagă.
Azi nimic nu se leagă.

Azi, 13 iulie 2016 – în plină iarnă.