Am fost întrebată ce aș cere peștișorului fermecat, care ar îndeplini nu trei, ci zece dorințe:

Dorințe… dorințe care ard sufletul pe rug…

Dorințe care dizolvă irisul în lacrimă și perna în disperare… dorințe care explodează-n doruri imposibile și interzise…. dorințele unui om cuminte, cu viață regulamentar încadrată în douăzeci și patru de ore, atent înrămate, fiecare în șaizeci de minute identic curbate…

Draga mea cu suflet colorat-curcubeu, cu degete pastelate-n spumă de cuvinte, nu știu dacă sunt cool, nu știu dacă sunt sweet și nici măcar salty…
Mă gândesc de câteva zile la provocarea ta, dar răspunsul meu probabil că mă va lăsa corigentă:
Am dorințe. DORINȚE. Ardente. Foc. Imposibile. Care nu se pot rosti cu voce tare, care nu se pot scrie, pentru că degetele refuză creierul care dictează și dictează și dictează și țipă strident: VREAU!
Dorințe care ar arunca în aer nu doar laptopul, tableta și telefonul în același timp, dar și universul meu mic și pașnic… Dorințe interzise.

Nu-mi doresc o mașină mai bună, nu-mi doresc să vizitez locuri exotice, nu-mi doresc bani, sau faimă, nici o casă mai hsdoreerejher, nici și nici și nici…
Îmi trăiesc existența în ceea ce este și mă înconjoară. Fiecare zi vine la pachet cu un răsărit de soare, cu ploaie, sau umiditate, cu fulgi de nea, sau abdicări de frunze… și cu mine.