Oameni vin în viața noastră. Mereu și mereu. Intră și ies, ca într-o imensă sală de așteptare. Cu soare, sau cu nori negri, împovărați de suflete cenușii…
Aduc cu ei vreme bună, sau ninsoare și neapărat povești.
Puterea omului… Unii aduc, plantează, însoresc… Alții sug vampiric energia râsului tău-primăvară… Oamenii…

Ei nu sunt ce par a fi. Aproape de fiecare dată descoperi în cel din  fața ta  o altă variantă, decât cea aflată în „fișa postului” pe care ți-o prezintă în perioada de cucerire (nu neapărat erotică, de interes la persoană). Poate imaginea lor interioară despre ei înșiși e cu totul alta decât cea primită de exterior. Se petrece același fenomen ca atunci când îți auzi vocea înregistrată. Departe și străină, pentru că o receptezi altfel în cutia craniană.

Oamenii sunt frumoși. Fără excepție. Fiecare e o lecție, fiecare un vis, sau o poartă. Fiecare un doritor de-a face bine. Nu se întâmplă întotdeauna cum vrem noi și-atunci dăm pe dinafară, suntem spumoși în afirmații, acțiuni. Uităm un lucru: așa trebuie să fie. Nu suntem făuritori de soartă, oricât de deștepți, intuitivi, pragmatici, pozitivi, ori negativi am fi. Câteodată o poartă se închide și e perfect. Suntem protejați de furtună. Sigur, noi nu știm. Habar nu avem că la șase metri și-un pic e un pui de furtună.

Se spune că omul e cel mai mare drog pentru om. Cred.