Peste drum de casa mea cresc împreună un stâlp și un  pom. Un stâlp ca toți stâlpii și un pom ca toți pomii. Care nici măcar nu e pom, e copac.
Sunt caraghioși așa, unul lângă altul, păzind parcă asfaltul. De-a lungul anilor nu s-au despărțit, au crescut în paralel (stâlpul mai puțin :D) par chiar înfrățiți.  Combinațiile între rase, ori culturi diferite nu dau bine. Șochează ochiul la prima impresie.  Au altă culoare,  altă expresie… Dar dacă ei se înțeleg?

La început a fost stâlpul. Înalt, vânjos, terminat tocmai la capăt cu un felinar bățos. Strălucind noapte de noapte, strajă și lumină  străzii. Apoi, s-au plantat pe stradă puieți să… ornament, să….  ozon, să… verde… să.
La început stâlpul se ținea cu nasul pe sus. El era… beton. Orgolios. Rasă trainică, superioară. Rezultat al evoluției tehnicii, nu  crescut pe unde dă Domnul, în orice pădure, orice  pășune. Prin vene îi curgea electricitate. Avea prestanță. Nu se putea coborî la nivelul unei biete surcele, fără importanță care e arsă, folosită și folosibilă, ohohooo cu deznodământ clar, în rumeguș.

Nici nu catadicsea să se uite către timidul copăcel curios… că ar fi vrut să afle și el câte ceva despre strada, țara adoptivă, unde avea să-și petreacă restul vieții.
Nimicuri: ce oameni trec, ce-ndrăgostiți vor scrijeli numele iubitei în carnea lui. Ce câini… na! informații ca între vecini.

Sătul de pisălogeală, într-un târziu, stâlpul, rău plictisit în ziua respectivă, i-a răspuns. E drept, cam monosilabic. Dar, din vorbă-n vorbă conversația a început să curgă. Și stâlpul a avut o revelație pe loc: „Măi, copacul acesta nu e prost deloc”.  Așa au început să povestească și rând pe rând să se-mprietenească. Stâlpul avea inimă bună.

Își mai țineau de umbră reciproc, când vara era prea agresivă. Apoi sezon de fluturi i-a lovit pe rând și s-au îndrăgostit, și-au suferit. Oh, ce-au mai suferit…
Ce mai? Au împărțit emoții, frunze, becuri arse, filamente, ierni și primăveri.
Însă,  crengosul nu se lăsa la stâlp. Era… ambițios. Creștea, creștea și iar creștea. Apoi a prins aripi. A observat că stâlpu-i stâlp, că toamnă-vară e la fel. Nu are frunze, n-are floare, nu se schimbă.
Doar el, ramificatul se poate răsuci, întinde și tremura în vânt.
Nu e, cum ar veni, model în serie. Nu are nici un geamăn. E unic pe pământ, are amprentă personală. Și-a tot crescut, până l-a depășit pe stâlp. Apoi, pe lângă frunze, a început ca să rodească și țeluri. Tot mai înalte, cu fiecare toamnă și fiecare iarnă.
Și într-o zi a hotărât și-odat’ s-a avântat spre nori, cu crengi în rugăciune, spre cer dorind să zboare.
Dar rădăcinile… Ciudat. Rădăcinile cu ghearele țineau pământul. Nu se-ndurau să plece. Îl ancorau în sol.
Ce chestie?! S-a opintit copacul de trei ori, dar trunchiul se-ncăpățâna să stea lipit de rădăcină. Și cerul să rămână la locul lui. Departe tare. Iar el, copac frumos, bogat și mândru, alături pe vecie copăcească, legat de stâlp să viețuiască. De-un biet beton lungit și gri, ce nu rodea…. nu înflorea….
Ce soartă grea… să înflorești și să rodești, dar toată viața s-o trăiești alături de un felinar.
Trist în zadar…
În seara aceea visele s-au scurs alene pe-alei.
Și crengile au revenit blazate, atingând ușor pe bietul stâlp ce lumina, la fel, cu spor…
Și-atunci deodat-a înțeles că nu e singur pe pământ, spre stele noaptea se înalță alături de vecinul stâlp. Și paralel sunt roditori. Unul lumină, altul flori, sădesc pe stradă amândoi…

PS: Copacul s-a-nclinat ușor spre stâlp.