Venind de la sală, am încropit un text perfect, amuzant, spumos, cu sare și piper, despre Zumba. Cum am ajuns acasă, am sărit direct pe laptop să-l trec pe… foaie, însă muza a intrat subit în stare de colaps și textul detaliat, la care mă gândisem tot drumul, a dispărut fără urmă. Degetele mi-au înghețat pe litere și în fața ochilor, ca o linie de orizont virtuală cu efect de spălare a creierului din dotare, s-a întins obositor ecranul alb, gol și inexpresiv. Pustiu. Intimidant. M-am uitat tâmp minute în șir, fără să pricep unde a dispărut povestea atât de bine ticluită din capul meu. Habar nu am ce se întâmplă, ce Triunghi al Bermudelor este plasat strategic la intersecția străzii mele cu mine, ca sistematic și flămând să înghită tot ce notez conștiincioasă în minte. Frustrant!
Deci…. Cum spuneam…. ăăă…. despre Zumba…. ăăă….
Nu știu de ce am descoperit atât de târziu Zumba, deși de ani de zile a fost în spatele minții mele să încerc. Poate că nu sosise timpul. Habar n-am. Pe la începutul verii însă, m-am hotărât să merg la o clasă, la una singură, doar ca să văd despre ce e vorba în propoziție. Așteptând să înceapă ora mi-a atras atenția o tipă de culoare. Fără să vreau am studiat-o, pentru că na! la gym te uiți ce bine arată aia și ce nașpa ailaltă. Jur că nu judec și nu etichetez, dar am ochi și scanez. E, cred, în natura firii umane. Dacă doar eu fac asta, mea culpa.
Femeia asta era urâtă rău. Nu doar că era masivă, dar avea și formele oarecum anapoda, departe tare de modelul clepsidră, pe care majoritatea îl avem chiar și atunci când se mai întâmplă accidental un surplus de kilograme încăpățânato-buclucașe.
Purta o cordeluță lată, de un prost gust perfect, care-i delimita părul, ca o mătură neîngrijită cu vârfurile aspre ridicate înspre tavan, de fața mare cu trăsături destul de dure, cam masculine. Buzele groase și vineții, ușor atârnate, specifice rasei din care face parte, ieșeau în evidență generos, ca un centrepiece kitchos pe o masă de mahon. Avea și o privire absentă, mată care transmitea clar un total dezinteres, chiar dezgust față de locul în care se afla. Hainele mulate îi scoteau în evidență dimensiunile rubensiene, iar maioul în culori fistichii, pe care și-l trântise fără nici o noimă deasupra tricoului, îi venea fix ca nuca-n perete, nepotrivindu-se cu nimic. În picioare purta niște pantofi sport de culoare deschisă, care mărturiseau un număr la picior nu prea apropiat de al Cenușăresei. Cum să spun? Părea un personaj pe care l-aș fi văzut mai degrabă într-un McDonalds, decât într-o sală de Gym.
Când a început ora, să pic, nu alta: femeia cu pricina nu era nimeni alta decât instructoarea de Zumba. În prima secundă am avut impulsul să fac stânga împrejur și să plec, dar bine că n-am făcut-o pentru că în secunda numărul doi m-am îndrăgostit de ea.
Din momentul în care a apăsat „play” și a început să se miște în ritmul muzicii totul s-a terminat, sau a început. Dovleacul s-a transformat în caleașcă, broasca în prințesă, iar ea a devenit cea mai frumoasă ființă de pe planetă. Nu am văzut pe nimeni dansând ca ea. Apariția neîngrijită, total lipsită de grație și feminitate s-a metamorfozat brusc, sub ochii mei în însăși metafora dansului. Formele pline au primit imponderabilitate.
Fizicul masiv se topea în mișcări atât de arcuite încât părea lipsit de oase, iar unduirile ei se rotunjeau nu în poezie, ci în perfecțiunea poeziei. Plutea și ardea cu ochii cărbuni încinși, cu pielea întunecată, dar translucidă. Lumina venea din ea, iar noi o imitam hipnotizate. Părea că se joacă. De fapt se juca. Cu muzica, cu corpul ei, cu zâmbete fugare și sexy și priviri scurte, înflorite și înfiorate și cu noi, cu trupurile și mințile noastre. Nu vorbea. Ne coordona scurt din degete, mișcându-le ușor, cu un fel de lene superioară, doar de la noduri înspre vârfuri. Ne arăta: unu-doi-trei, stânga dreapta, față-spate, rotiri… iar noi sorbeam fiecare indicație cu ascultare totală și cu retina lipită de vârfurile degetelor ei ciocolatii.
Coregrafia (am văzut apoi că fiecare instructor are coregrafie proprie) era extrem de senzuală, părând mai degrabă scenariul unui ritual de împerechere: o chemare străveche, atavică a femininelor, îndreptată spre el, bărbatul, posesorul puterii. Șoldurile se roteau invitând, sânii săltau ispititor mișcați din umeri, capetele se aplecau misterios, iar trupurile se unduiau într-un ritm fierbinte.
M-a marcat această oră. Momente de genul acesta te conving că magia există, că basmele sunt reale, doar noi suntem mult prea superficiali ca să le putem trăi. A fost odată ca niciodată… adică atunci, care nu e acum. Și-am învățat încă o dată că un om este frumos, nu prin trup și trăsături, ci prin ceea ce conține.
De puține ori în viață ai ocazia să vezi talentul, genialitatea în stare pură. Din păcate a fost singura dată când am întâlnit-o. Clasele care au urmat s-au petrecut cu alți instructori, unii mai buni, alții mai puțini buni, poate talentați, dar nu geniali.
Am schimbat sala de Gym, dar am rămas credincioasă clasei de Zumba. Așa l-am cunoscut pe Eduardo.
Când zici instructor îți imaginezi un trup lucrat, frumos și niște pachete de mușchi armonios așezate. Și majoritatea cam așa arată.
Eduardo însă este mai mic decât mine ca statură și în loc de pătrățele are cercuri, adică o burtică perfect rotundă. Mică. Și un zâmbet larg ștanțat pe față. Nu cred că poate fi serios nici când plânge. O fi având tristeți metafizice, o fi suferit și el din dragoste, sau de gripă, dar sunt convinsă că gura îi rămâne în aceeași poziție. De clown.
Are două castane de ochi veseli și vorbește engleza cu un accent delicios. E crăcănat și poartă de fiecare dată pantalonași din tricot moale inscripționați Zumba, care se mulează perfect pe piciorușele lui păroase.
Dacă doamna de Siena a dansului mi-a umplut sufletul și realmente m-a băgat în priză și m-a scurtcircuitat, cu Eduardo e diferit. Cu el totul e drăgălaș. O oră nu mă pot opri din zâmbit. De fapt din rânjit și după caz, râs. Omul e un spectacol. Nu e genial în dans. Departe de asta. Se joacă și râde jucându-se. Își mișcă iute pe ritmuri latino piciorușele și burtica și fundulețul. Și sare: jump-jump-jump. Mă joc, râd și transpir din greu. Nu ca el. Nimeni nu transpiră ca Eduardo, din care țâșnește efortul în stropi sărați, iar la sfârșitul orei totul e șifonat și stors în el, excepție zâmbetul care e la fel de mare, la fel de proaspăt și de cald. Energie pozitivă e Eduardo. După clasa cu el lumea ți se pare un loc mic și frumos, în culori pastel, unde lucrurile se întâmplă în doze mici, oamenii mănâncă tot din farfurie și se duc la culcare la timp.
Nu mergeți încă la Zumba? De ce?
Nu merg la Zumba de lenesa ce sunt. Na, uite c-am recunoscut :))!
LikeLiked by 1 person
Dorina, te-ai distra teribil. Încearcă o singură dată. Și eu am tot amânat. Și acum nu pricep de ce. 🙂
LikeLiked by 2 people
Daca zici tu … cred ca as putea sa fac asta :).
LikeLiked by 1 person
Vorbim după. 😀 Sunt curioasă ce zici. 🙂
LikeLiked by 1 person
:)))
LikeLiked by 1 person
Perfecțiunea cuvintelor.
Superb.. ⚘
LikeLiked by 1 person
Știi că mi-ai făcut ziua? Știi? 🙂
Cum mi-ai făcut-o? Frumoasă tare. 🙂
Îmi dai voie să-ți mulțumesc?
LikeLiked by 1 person
Aici e o discuție despre cine face cui fiecare zi frumoasă. 😊⚘
LikeLiked by 1 person
🙂
LikeLiked by 1 person
Am primit luni SMS care-mi spunea că “de joi vor începe toate clasele de Zumba, vă aşteptăm cu drag”. Îi musai să merg, aşteaptă oamenii ăia degeaba? 😀 Instructoarea mea e slabăăăă. Dar slabăăă, vai mie. E simpatică dar nu foarte. El, în schimb, dincolo de corpul lucrat, are o faţă de copil care se bucură de orice, de nu pot să-mi şterg zâmbetul de pe faţă, cum faci tu cu Fernando.
LikeLiked by 1 person
Dar tu ai doi instructori? Sau mergi la două clase diferite?
În general ei, instructorii, arată foarte bine, dar și excepțiile de la regulă sunt simpatice. 🙂
LikeLike
Sunt doi instructori acolo, soţ şi soţie. Au clase în zile şi la ore diferite şi mai merg şi la el când nu se nimereşte programul.
LikeLiked by 1 person
Se pare că o preferi pe ea, deși el te face să zâmbești. 🙂 Și eu merg tot așa, la cine apuc, deși am preferințe. Fernando nu e atât de bun, că e mai domol oarecum față de alții și transpir mai puțin, dar e o bucurie și merg cu o plăcere la el. 🙂
LikeLike
Am scris cu ceva timp în urmă despre asta. El zâmbeşte într-un fel în care n-ai cum să nu te molipseşti şi transmite energie mai ceva ca un energizant. Dar la el e plin de ele. Dar plin, abia te mişti, n-ai loc, sala plină. La ea e lejer, maxim 20-25 de fete. De aia o prefer pe ea, am loc să respir.
LikeLiked by 1 person
Mi-am amintit acum, când mi-ai spus. 🙂 Și eu evit orele aglomerate. Îmi apare acum în minte o chinezoaică haioasă (nu are legătură cu aglomerația :D) dar e fix pe dos cu restul. Când trebuie să o luăm la dreapta ea o ia la stânga și tot așa. În concluzie are nevoi de spațiu. Și e la fiecare clasă. Foarte conștiincioasă. Cred că le ia pe toate.
Mă uit mereu să nu fiu în zona ei. De fapt împrejurul ei e cam gol. Nu cred că se prinde de ce îi face lumea loc, că ea e așa… zen. 🙂
LikeLike
Hahaha, ce simpatic. Cu zenu o duci bine, văd 😀
LikeLiked by 1 person
O duc bine, dară, că mă văd cu… ea cam de trei ori pe săptămână. La prima clasă m-am și bătut de… zen, că nu-i știam obiceiul împrăștiat. 😀
LikeLike
Ia-ţi o cască, să fii sigură 😀
LikeLiked by 1 person
😀 Țin distanța. 😀
LikeLiked by 1 person
Aşa! E cel mai sigur!
LikeLiked by 1 person
😀
LikeLike
Musai sa merg si eu la sala,poate întâlnesc si eu un Fernando :D. Ti-am mai spus, scrii al naibii de frumos; simfonie de iluzii.
LikeLiked by 1 person
Sper să întâlnești un Fernando. Oamenii asemenea lui sunt o binecuvântare. Îți mulțumesc mult draga mea, te îmbrățișez tare!
LikeLiked by 2 people
XOXO cu drag
LikeLiked by 1 person
Se spunea pe vremuri cand mai exista Telejurnal, ca e culmea dansului sa dansezi pe muzica de la el. Sa scrii despre lucruri hazlii si sa faci lumea sa rada, poate oricine, dar sa iei un subbiect sec si sa-i dai savoare asta cere talent. Ai luat pilula de sanatate, adica exercitiul fizic, care de obicei are un gust amar, ai filtrat afara transpiratia, si ai lasat in articol doar lucruri ce inspira, misca imaginatia, si aduc voie buna.
Minunat. Ma duc la sala. Nu stiu daca stau, dar macar sa ma uit dupa protagonistii descrisi.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult, Mihai! Mi-a plăcut tare jocul tău de cuvinte transpirația/inspirația. 🙂 Cred că, dacă vei merge la Zumba, îți va fi extrem de greu să stai pe margine. 🙂
LikeLiked by 1 person
Nu mă duc la Zumba, deşi eşti atât de convingătoare. Ai cuprins minunat toată atmosfera de acolo. Nu stii de ce nu mă duc? Mai bine.
LikeLike
E un mod foarte simpatic de a arde calorii. Mă gândesc că cei care vor să facă asta și nu sunt neapărat atrași de sport, pot alege varianta asta în care se pot simți bine și avea același rezultat ca, nu știu, alergând, ori făcând ceva mai plictisitor. 🙂
LikeLiked by 1 person
Simpatica aventura ! 🙂 🙂
LikeLiked by 1 person
Foarte. 🙂
LikeLike
Câteva “miscari” hazlii… 🙂
LikeLiked by 1 person
de ce aș merge la zumba? – asta-i întrebarea. 😀
LikeLiked by 1 person
De ce nu? 😀
Mișcare, fun, ardere de calorii etc. Pentru cei care nu au activitate fizică prea multă și nu se dau în vânt după sport e foarte bună, că te fură… acțiunea. 😀
LikeLiked by 1 person
no, thanks. e bine așa pre coada mea. 🙂
LikeLiked by 1 person
Da, da ai dreptate. Nu mă gândisem. O felină e o felină. :))
LikeLike
Linistea Rasaritului de Soare imi dezmorteste gandurile…trupul…si sufletul…si imi doresc sa vad in fiecare dimineata cand ma trezesc lumina Soarelui si imensitatea cerului sa ma bucur pentru inca O Noua Zi…VIATA ESTE UN DAR…
LikeLiked by 1 person
Ce frumos ai spus, Anuska! Într-adevăr, ce poate fi mai frumos decât un răsărit de zi? Am scris la un punct că toate zilele sunt frumoase, pentru că orice zi care conține o dimineață este una bună. 🙂 Cu alte cuvinte trebuie să o apreciem pe fiecare în parte, bucurându-ne de darul numit VIAȚĂ.
PS. Frumoasă imagine. 🙂
LikeLiked by 1 person
Asa este 🙂 ❤
LikeLiked by 1 person
Faina aventura, da’ sanatoasa….
LikeLiked by 1 person
Așa este. 🙂 Fiecare zi o aventură colorată cu personaje, iar noi… povestitorul/povestitorii. 😀
LikeLiked by 1 person
Eu mă duc “la munte”..
Asta mi-a venit în minte în timp ce citeam!
Mulțumesc pentru momentul oferit!
LikeLiked by 1 person
Ce simpatic!!! E super! 😀 Mulțumesc mult, draga mea. 😀
LikeLike
nu… nu merg… inca… si nu stiu de ce…
apreciez insa pe cei ce merg…
bravos…
LikeLiked by 1 person
Nici eu nu am știut, iar acum că merg mă bucur că o fac. Eu zic să încerci o dată. 🙂 Și apoi îmi spui cum a fost. Da?
LikeLike
O duminica binecuvantata !
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult, draga mea! O duminică binecuvântată și ție! 🙂
LikeLiked by 1 person
Ha, ha! Frumoasă atmosferă la voi, la zumba! Să te tot relaxezi. Bravo ție că te duci.
Eu aș putea să fac zumba… acasă, cu Sara! Dacă ai vedea-o cât țopăie și dansează și cântă în același timp… are trebui să fac și eu la fel cu ea și aș reuși sigur să fiu mai puțin.. „burtoșilă” (vorba Sarei!).
Numai bine și zile frumoase, dragă Em! 🙂
LikeLiked by 1 person
Tu ai cel mai bun instructor. 🙂 Sunt convinsă că nici unul dintre instructorii de la clasele la care merg eu nu au energia Sarei. O săptămână veselă să aveți! 🙂
LikeLiked by 1 person
Zău că m-aș duce! Măcar să-mi încânt privirea și să descopăr personaje la fel de fascinante ca și cele două descrise de tine mai sus. 🙂
LikeLiked by 1 person
Păi, du-te! Cu siguranță că există și la voi în oraș. 🙂 Zumba e foarte populară. 🙂
LikeLiked by 1 person
La noi, în Seini, nu există nici măcar librărie! 😦
LikeLiked by 1 person
Dar în Baia Sprie cu siguranță este. Cred că nu e mare distanța de la tine. 🙂
LikeLike
Baia Mare e mai aproape (30 Km). Dar nu o vizitez decât o dată pe lună, când am cu cine. 🙂
LikeLiked by 1 person
Mi-e tare dor de Maramureș. Frumos e Ardealul nostru.
Poți vedea pe net Zumba, dar nu e la fel ca atunci când intri în contact cu personajele. 🙂
LikeLike