55

Cele mai frumoase flori au ajuns la mine ofilite. De fapt nici n-au mai ajuns. Muribunde au sfârșit într-o vază de flori, undeva pe traseu, la cineva care s-a îndurat să le mai dea o șansă, un mărunțiș de viață, un strop de apă.

Cele mai frumoase flori au fost un fel de donatori de organe. Și-au împlinit destinul prin intenție, destin și amintire a ceea ce ar putut fi.
Cele mai frumoase flori n-au fost exact frumoase. Nimeni nu le-a asortat cu grijă în buchete, adunate cu alte surate de-ale lor petalate și parfumate, strălucind de sănătate și culori contrastante și fire de verdeață impunătoare, gâdilate de fiorul verii.

Cele mai frumoase flori s-au născut ofilite din muguri ofiliți, ori au fost furate în grabă, din curtea vreunuia cu stare, smulse neglijent, nu tăiate cu grijă de foarfeca specială de tăiat tulpini.

Cele mai frumoase flori au răsărit în pumnul prăfuit al unui copil flămând de zece-doisprezece ani, cu lacrima uscată murdar pe față.

Cele mai frumoase flori și-au vândut trupul și frumusețea singurului trecător la ceas de seară pe o străduță ruptă de lume, într-un oraș de provincie cu nume greu de reținut.

Cele mai frumoase flori s-au străduit din tot sufletul lor să ajungă la mine. Și au ajuns:
– Să nu te superi pe mine, dar ți-am luat flori. Sunt vai de capul lor, însă mi-a fost atât de milă de puștiul acela din stradă că mi-au dat lacrimile. „Cât să-ți dau pe flori?” „Cât vrei mata” – voce tremurândă.
Și când i-am dat s-a aprins lumina. Știi cum? Parcă aș fi atins întrerupătorul. Nu știu pentru cine le vindea, dar cel puțin l-am scos din soare azi și poate a apucat și el o bomboană, sau măcar o coajă de pâine. Era un puști de zece-doisprezece ani… Să nu te superi, sunt vai de mama lor, dar mi-au dat lacrimile când l-am văzut. S-a bucurat. Știi cât s-a bucurat?
– Sunt cele mai frumoase flori. Te iubesc!