Nu-mi amintesc cum făcea mama dulceața pe vremea când eram acasă. Cumva răsărea întotdeauna în cămară, alături de tot felul de compoturi și murături. Zacuscă cu vinete și fasole. Bulion și ghiveci. Fasole verde și vinete la borcan și tot felul de alte conserve de fructe și legume. Și firește rafturile congelatorului. Cămara mamei era magică și, întotdeauna când ajungeam acasă, atât eu cât și Radu, fratele meu, făceam primul drum în cămară. Așa a fost, așa este și acum. Farmacie. Borcane înșiruite pe mărimi, culori și sortimente. Cu etichete cuminți, scrise de mâna mamei. Nu-mi amintesc s-o fi ajutat vreodată la dulceață, sau la murături. Întotdeauna păreau a crește borcanele pe rafturi ca niște soldați în linia întâi. Găseam de fiecare dată și bunătăți, frumos aranjate ca la magazin. Ne știa mama drumul căutărilor în cămară și pregătea din timp provizia de surprize cu miros de ciocolată, sau vanilie. Ne fascina pe amândoi cămara. Mereu era ceva nou acolo așteptându-ne, iar noi ne bucuram și-albastrul verde din ochii mamei se umplea de soare.
Nu-mi amintesc să mă fi pus prea des la treabă când eram copil. Mă alinta și-mi ocrotea dragostea de carte. Un singur lucru mă punea să fac. Și aveam normă precisă și clară. Să cos câteva rânduri de goblen. Apoi puteam să ies la joacă, ori să citesc. Antipatice-mi erau goblenurile acelea pe care le vedeam inutile, ca toate lucrușoarele și danteluțele, ori alte briz-brizuri decorative. Dar mama mă punea să cos câte puțin în fiecare zi. Apoi le spăla, le înrăma, și le făceam cadou bunicii, sau mătușii de opt martie, ori de Crăciun. Și se lăuda că-s făcute de mine, uitând să amintească lipsa totală de interes cu care le înțepam.
Deși am avut mereu înclinații artistice, nu mi-a plăcut prea mult lucru de mână, excepție croșetatul – că mă apucase într-o vreme să-mi fac pulovere. Bunica tare și-a dorit să mă învețe să fac dantelă, „cipcă” cum îi spunea ea. Oricâte argumente și promisiuni a pus în bătaie, n-a reușit să mă convingă să-l dau pe „Nu” jos din brațe. Și n-am învățat. Dar îmi pare rău că n-am făcut-o, de dragul ei. Mi-o amintesc șezând pe scăunelul în fața „cohiei” cu degetele umblându-i iute cu acul acela special cu cârlig. Ața albă se transforma miraculos în spume înflorate de fețe de masă, ori tot felul de nimicuri migălos construite. Și-a folosit degetele și acele până în ultimele ei zile și drag îmi e tot ce-a atins bunica.
Și toamnele se-adună…
De-ale toamnei
01 Sunday Oct 2017
Posted File de jurnal
in
Imaginile pe care le construieşti sunt magice.
Modul în care împleteşti cuvintele, la fel ca bunica ta aţa albă, e magic. Şi cum sa nu fie, când scrii din suflet…?
🌹
LikeLiked by 1 person
Se poate scrie din altă parte? Nu acolo e depozitul de cerneală? 🙂
LikeLiked by 1 person
La tine, da, acolo e. Şi e atât de mare.
🌹
LikeLiked by 1 person
Buna! Ma regasesc in ceea ce ai scris, doar ca fara fratior. La fel mi-o amintesc pe bunica, langa cohie, pe scaunel, facand cipca pentru vreun cearsaf sau fata de masa, sau pentru tivul poalelor… Nu stiu cat a trecut de cand bunica ta nu mai e printre noi, dar bunica mea, care m-a invatat sa cos, nu goblen, sa crosetez, sa tricotez, a plecat dintre noi de 23 de ani, e.mult, mi-e foarte dor de tot ce tine de ea.
Te inteleg. Imi place mult sa-ti citesc posturile. Numai bine!
LikeLike
Mulțumesc mult, Ștefania! Nu știi ce bucurie îmi faci. 🙂
Am fost binecuvântați să o avem pe bunica mulți ani, până când ea a avut o vârstă respectabilă. Am pierdut-o anul trecut în iulie și a croșetat până în ultimul moment. Am adus cu mine ultima dată, niște chestii pentru scaune, pe care nu am scăpat să nu le pun în bagaj. 🙂
Nu le folosesc, dar îmi sunt atât de dragi că sunt făcute de mâna ei și nu aș renunța la ele. O seară frumoasă! 🙂
LikeLike
❤
LikeLiked by 1 person
Citindu-ţi cuvintele toarse aici cu migală, încep să descălcesc iţele. Eşti de undeva din Ardeal. După cuvintele folosite, eşti de pe aci. Cipcă se spune şi la noi la dantelă şi “cohe” cred că este bucătărie de vară, căreia noi îi spunem “conhe”. Da, mie mi-e dor de mirosul toamnei de la ţară, un fel de dulce-amărui amestecat cu fumul ce ieşea din hornuri în dimineţile şi serile răcoroase. Mirosul toamnei este altul decât cel de primăvară. Primăvara miroase-a tinereţe, toamna miroase a rod. Ai deschis un borcan cu o dulce amintire de suflet.
LikeLiked by 2 people
Da, așa este. 🙂 „Ce dor mi-e de Blaga, ce dor mi-e de Cluj…”, vorba lui Păunescu. Cămara amintirilor e plină și dorul se strecoară printre borcane și miresme.
De multe ori când ies dimineața din casă, Toronto miroase a Cluj. Sunt dorurile mele care se împletesc cu cei rămași acasă. 🙂
LikeLiked by 2 people
Articolul tău mi-a adus aminte de bunica mea care m-a crescut, nimeni nu făcea o dulceața mai bună ca ea. http://www.ganduriledintrepagini.com/bunica-mea/
LikeLiked by 1 person
Abia aștept să citesc. 🙂
LikeLiked by 1 person
Pe dos pare a fi potrivirea noastră de această dată, căci multe lucruri am învățat de la mama: să cos în multe moduri, să cos în muște, să croșetez, să fac fileu (plasa aceea împletită în noduri), să tricotez, să fac mâncare, să… Dar poate deveni o adevărată poveste, dacă adun tot ce am învățat de la mama. Poate o voi scrie cândva.
LikeLiked by 1 person
Am învățat să le fac pe toate, mai puțin „cipcă”, și le fac bine. Dar un bărbat să știe să facă atâtea, bravo Mugur! Soția ta este foarte norocoasă. M-aș bucura să scrii despre asta.
LikeLike
Mi-a plăcut să le fac, așa cum astăzi îmi place să cioplesc lemnul, mai ales dacă fibra și textura lui mă inspiră. Dar… să nu crezi că fac performanță din astfel de îndeletniciri. Am rămas la stadiul de diletant, chiar dacă prin casă mai există “urme” ale îndeletnicirilor mele.
Cândva, când mă voi mai liniști din iureșul vieții de fiecare zi, poate voi scrie despre “îndeletniciri neconforme cu statutul de bărbat”, dar poate voi aminti și de cele conforme, căci mai există si de acestea.
LikeLiked by 1 person
Așa sunt și eu cu pictura. Și cu tot felul de decorații pe care le încropesc. Dar timpul nu prea e prietenos când ai atâtea de făcut. 🙂 Abia aștept să scrii și să pui poze. M-ai făcut curioasă cu sculptura. 🙂
LikeLike
😀
Nu este sculptură, ci doar cioplire a lemnului. Câte o lingură “mai altfel”, câte un suport de pahar sau de altceva. Mai am câteva “planuri”, am și lemnul potrivit, dar nu am găsit încă timpul pentru finalizare. Cel mai mult îmi place pinul, rezistent și totuși moale, dar și cu o textură a fibrelor aparte.
LikeLiked by 1 person
Îmi place lemnul și piatra. Aproape oriunde mă duc vin cu o piatră, ori lemn, ori coral. 🙂 Frumoasă pasiune ai. Eu iubesc pictura în ulei, pentru că pot să ating vopseaua. Folosesc pensula dar și degetele. 🙂 Îmi plac elementele reale, adevărate ale Universului.
LikeLike
“La țară” am o întreagă colecție de pietre adunate de prin râuri sau munți, care de care mai frumoase sau mai ciudate. Când voi ajunge să locuiesc acolo (probabil peste vreo 3 ani), am să-mi organizez ca un fel de expoziție, cu pietre și rădăcini adunate.
Piatra si lemnul “plutit” (purtat de ape) pot avea uneori forme foarte interesante.
Cu desenul nu m-am împăcat niciodată bine, poate doar cu cel tehnic, dar asta este altă poveste.
LikeLiked by 1 person
Și tu? Eu am o rădăcină ca o rață, adusă dintr-o tabără de prin clasa a cincea. E acasă la ai mei. Și acum am tot felul de pietre. Iar la flori, la ghivece peste pământ, la suprafață am pus scoici sau corali. E foarte interesant. 🙂
https://savatoronto.com/2017/01/14/28699/
LikeLike
Mi-am amintit cu drag si eu de perioada copilăriei. Și de cipcă și de goblen. Am preferat goblenul însă. Și chiar am reușit să termin câteva. 😄
LikeLiked by 1 person
Acum apreciez goblenurile, pentru că știu cât de multă muncă se ascunde în spatele lor. Unele sunt chiar opere de artă. E o pasiune tare frumoasă. 🙂
LikeLiked by 1 person
Mi-ai amintit de silvoizul la care mă punea bunica să învârt și la ciupercile pe care le trăgeam pe ață și apoi le etalam la uscat. Zacuscă noi nu făceam, dar erau atâtea alte bunătăți de conservat, încât cămara devenea mereu prea mică. Dulce nostalgie!
LikeLiked by 1 person
Și la voi se zice tot silvoiz? Tare mult îmi place cuvântul. Nu știu dacă bunica punea zacuscă, nu cred. Însă silvoizul e tare bun, așa dulce acrișor. Și pe pâine de casă, făcută de bunica…
LikeLiked by 1 person
Asa vor povesti si nepotii tai despre tine si indeletnicirile tale. ☺
LikeLiked by 1 person
Doamne, ajută! 🙂
LikeLiked by 1 person
Ai deschis sufletele pline cu amintiri dragi. Bunica mea, cea din partea mamei, m-a învăţat să “ştricănesc”, unu’ pe faţă, unu’ pe dos. Tare-mi plăcea să stau lângă ea, la gura sobei, iarna. Îmi dădea iluzia că fac bine ce fac. Când adormeam, îmi lua ea “lucru’ ” şi continua. Până mă trezeam, un ciorap era gata dacă nu chiar amândoi.
LikeLiked by 2 people
Magia copilăriei… Contează așa de mult să încurajezi copilul, să-i dai impresia că e foarte bine ce face. Suntem tare bogați cu amintirile din suflete. 🙂
LikeLiked by 1 person
Faine lucruri si cuvinte aveau bunicii nostri în “camara sufletului”,uneori ascunse,tainice,lasate zestre,pentru când vom deveni adulti si le vom percepe corect întelesul,metaforic,profund întelept,prin care sa ne aducem aminte de origini,de radacinile din care am crescut precum mladitele slabe,vulnerabile,devenind arbori maturizati,cu trunchiuri sensibile sau mai puternice,cu ramuri ce formeaza coroana care în trecerea anotimpurilor vor învesmânta cu flori si frunze întregul,si vor da aspecte superbe livezilor si padurilor Terrei formate din miliardele de arbori…
LikeLike
Eu zic că și noi le avem frumoase. Fiecare generație crește noi valori. Însă dorul și amintirea le fac neprețuite pe cele care ne-au străjuit copilăria.
LikeLike
Sa faci “cipca” sau sa cosi goblen, era un mestesug care se putea invata daca doreai. Spun era pentru ca tehnologia, si mai ales disparitia cererii de piata, au facut sa dispara o multime de astfel de obiecte si indeletniciri. Sa crosetezi cuvintele si sa le imbini cu imagini filtrate prin ochi de artist, ca sa iasa o poveste fermecatoare, e nevoie de mai mult decat vointa, sau daruire. E nevoie de talent.
O poveste frumos brodata, pe suport de amintiri, cu fire de, regionalisme ce dau autenticitate, umor fin, si suflet sensibil.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc mult, Mihai!
Așa este, genul acela de obiecte sunt mai mult de colecție, nu prea vezi împodobind interioarele actuale.
LikeLike
Amintiri frumoase… Vin si eu pe-aici cu bunica mea:https://danaiana.com/2012/12/29/despre-copilarie/
LikeLiked by 1 person
Amintiri neprețuite, dar… amintiri. Adulții trăiesc cu doruri, pentru că se ocupă cu confecționare de amintiri. 🙂
LikeLiked by 1 person
GOSPODINA gospodină, lucră VARA ca FURNICA 🙂
adunând FRUCTE de PĂDURE împreună cu BUNICA,
să facă DULCEȚURI bune pentru IARNA cea geroasă,
când, FRIGUL, VISCOLUL și GERUL o țin mai mult în CASĂ !!! 🙂 🙂 🙂
Superbă FOTOGRAFIE ! 🙂
Zi faină,
Alioșa ! 🙂
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc, Alioșa!
Așa este, hărnicia își dă examen toamna. 🙂
O zi cu soare cald și frunze colorate!
LikeLike
La mine pe blog comenteaza numai americanii!- glumesc! in alta ordine de idei, cuvintele frumos tesute, mi-au creionat imagini vii si detaliate a unor trairi perfecte, care cred ca iti sunt foarte scumpe. Este frumos sa ai sufletul liber atunci cand scrii…
LikeLiked by 1 person
Când vine toamna, ori primăvara, ori iarna, chiar și vara, mi se încarcă bateria de paleta specifică anotimpului și mă eliberez de orice, câte o secundă. Și scriu. Îți mulțumesc mult! Păi știu americanii ce știu, că e frumos tare la tine. 🙂
LikeLiked by 1 person