26815058_1478275408956868_4954906686295237000_n
De când mă știu mi-au plăcut bărbații serioși. Cu prestanță. Bărbații hotărâți. Cei care știu ce vor și obțin ce vor. Cu zâmbet drămuit și privire pătrunzător analitică. Bărbații puternici. Bărbații lideri. Sobri în public. Scumpi în gesturi tandre și declarații siropoase. Bărbații cu vorba clară și răspicată, care atunci când spun ceva lumea se oprește și-i ascultă. Bărbații importanți.

Bărbații-clown or fi ei simpatici, o fi veselie viața cu ei, dar nu sunt genul meu. Nici cei care turuie cât e ziua de lungă. Păi, eu când mai vorbesc?
Nu-mi plac bărbații slabi. Nu-mi plac bărbații leneși. Nici cei care mereu au nevoie de ajutor și confundă femininele din viața lor cu mame de ocazie.
Nu-mi plac cei care veșnic au câte-o problemă, ori cei supărați pe viață, pe sistem, pe zi și noapte, pe omenire și în general, pe secolul în care s-au născut.

Bineînțeles că întâlnirea noastră m-a emoționat profund. Mai știam eu lucruri despre el: personalitate puternică, pretențios, gusturi clare.
Mi-a aruncat o privire scurtă și m-a scanat. M-am străduit eu să-i citesc privirea, dar n-am priceput dacă mă place și el sau nu. Am încercat discret să mă apropiu de el, însă politicos m-a ținut la distanță. Nici urmă de zâmbet de salut, ori așa, de ușoară simpatie măcar. Nimic.

Vorbește la fel ca Iohanis. Rar, răspicat, hotărât. Cu voce groasă, tonalitate joasă. Observații pertinente, propoziții scurte și din când în când cuvinte pretențioase.
M-am topit în fața lui, dar nu prea știam cum să-i intru în grații.
De fapt ce topit? M-am îndrăgostit pe loc. Lulea.

Deși părea că nu mă observă, l-am văzut studiindu-mă discret cu coada ochiului. Încurajată de eventualul lui interes, am făcut eu primul pas. Timid. Ce să fac? Am ieșit la el (era în fața casei și admira zăpada, refuzând să intre) și i-am spus:
– Știi? În grădină este zăpadă. Dacă vrei mergem și construim împreună o casă mare pentru Blackie și pentru pisică.
M-a măsurat cu privirea de sus până jos, subit interesat de propunere.
– Vrei? l-am întrebat.
Nu ar fi vorbit cu mine că deh! nu ne cunoșteam. Cum să ne tragem de șireturi? Dar tentația era mare. Așa că a stat să se gândească vreo două minute.
– Da! mi-a răspuns apoi tare și  răspicat, pe model Iohanis.
– Cât de mare vrei să fie casa?
– Până aici, mi-a spus ridicând mâinile deasupra capului.
Dar „mama” ne-a întrerupt începutul de socializare și, luând „marele bărbat” în brațe, l-a dus la căldură și dezbrăcat de hainele groase.
El, înțelept fiind,  înțelegând pe deasupra și seriozitatea propunerii mele, a cântărit avantajele și dezavantajele, apoi a decis să-mi ofere vot de încredere. A venit la mine, m-a prins de un deget și mi-a împărtășit un mare secret:
– Sunt băiat mare! Fac pipi la oliță și la wc. Bebelușii fac în scutec! mi-a mărturisit pe același ton de politician hotărât și cam ardelean.
Am apreciat la superlativ încrederea acordată, așa că am început să desenăm.
– Fă-mi o mașină, un soare mare, un soare mic și un soare supărat. Și o găină care face ouă, mi-a spus cu generozitatea celui care dăruiește favoruri și a omului care știe ce vrea de la viață.
Din acel moment am devenit prieteni la cataramă și mai mult, am început să primesc pupici rotunzi și dulci, cu gust de ciocolată. Ștampiluțe de guriță cireașă pe obraji.

E frumos-frumos. Are doi ani și un pic. E un pătrățel de bărbat în miniatură, în plus e cea mai dulce ființă de pe planetă. Un om hotărât cu zâmbet rar.
De ce? Pentru că bărbații adevărați nu se hlizesc ca femeile și el știe asta. Nu sunt nici pupăcioși decât rar, când vor ei și cu cine vor ei. Sunt selectivi. Așa că un pupic de la el e mai dulce ca mierea, iar zâmbetul luminează nu încăperea, ci casa.

El e Ștefan.