Dragostea e duminica omului. Și unde să o celebrezi jurându-i veșnicia, dacă nu în fața oceanului, pe nisipuri albe, unde soarele luminează turcoaz?
Zilnic sunt nunți pe plajă. Zilnic oameni de diferite vârste, forme și culori își promit credință „până când moartea îi va despărți”. Briza mării se încurcă în rochii de mireasă și flutură alb ținutele invitaților și părul domnișoarelor de onoare. Majoritatea aleg culoarea alb sau crem. Toți, de la mireasă până la ultimul invitat. Florile sunt singurele pete de culoare ce sfidează obraznic-pasional cumințenia moale a aranjamentelor. Am văzut o singură nuntă colorată, în care rochiile domnișoarelor de onoare erau de un turcoaz strident, contrastând superb cu portocaliul la fel de strident al buchetelor.

Ce m-a frapat, oarecum, e că majoritatea mirilor nu erau la prima tinerețe. De fapt habar nu am exact ce înseamnă prima tinerețe. Poți să fii întreaga viață tânăr, ori să n-ai idee ce înseamnă tinerețea. Iubesc dragostea oamenilor. Celor care au curaj să spună „da” în orice moment al vieții, alegând apa, soarele, cerul – martorii duminicii poveștii lor de iubire. În Republica Dominicană fiecare zi e o duminică (poate pornind de la numele țării care vine de la Dominica, nume de fată însemnând „aparținând Domnului” sp).

Oameni frumoși cu prieteni și rude, sau dimpotrivă singuri, fără să aibă nici o secundă teama că alții i-ar spurca. Ori poate c-o au, dar nu le pasă. Oricum, din avion toate culorile sunt frumoase. Ca pe fb. Cine pune poze și povești care ar dezavantaja? Cine își postează cearta cu bărbatul, lipsa de chef, ori durerea de burtă?

În rest zilele curg la fel. Prea repede. Deși se întind leneșe, pe bucăți lungi. Programul meu e un pic cazon. În fiecare zi trezit la șapte, plimbare pe plajă cu picioarele prin valuri. Mic dejun și bălăceala obligatorie. Prefer ocean, dar când e nervos aleg una din piscine. Apoi duș, prânz, scris, ocean/piscină, plimbare, duș, cină, spectacol, plimbare. Zilnic cu mici variațiuni. Mă uit la oameni, fac poze, inventez povești și nu am răbdare să stau pe șezlong mai mult de zece minute.

Paharul de vorbă cu elvețienii a devenit obișnuința fiecărei seri. În vacanțe prieteniile se leagă ușor. Pe ea o cheamă Heidi (pronunță Heiti) și vorbesc un dialect german, de aceea am confundat eu zgomotul lor consonantic cu rusa. Ca să vezi ce înseamnă chimia! Reușim să ne înțelegem, deși Heidi nu vorbește nici o limbă în afară de bolovănoasa ei. Știe din toate câte puțin și ne întâlnim cel mai adesea pe teritoriul unei italiene precare, presărată cu engleză, spaniolă și mult dat din mâini. Culmea că ne pricepem una pe alta și râdem mult. Cu el e mai ușoară comunicarea, pentru că vorbește bine engleză.
Dar ce contează limba vorbită? Oamenii sunt oameni, indiferent de colțul de pământ pe care răsar.
Pe mâine!