Azi m-am împiedicat de două poze. Obiectul fiecăreia este un patrulater cu nuanțe de roșu, respectiv vișiniu. La prima vedere nu există nici o legătură între ele, însă combinația lor a tras cu putere pârghia dorului. Dor de M. prietena mea.

Prima: o prăjitură delicioasă împărțită cu M. la Panemarul din apropierea casei ei. Ne-am comandat bunătatea din imagine, plus una la fel de bună din ciocolată și ne-am cedat reciproc jumătatea prăjiturii proprii.

A doua: un cercel din perechea pe care i-am cumpărat-o în Mexic, la Chichen Itza. Ei îi plac cerceii pătrați, roșul și mai ales vișiniul. Îi plac lucrurile adevărate, lemnul, piatra, folclorul, tradiția.
Așa că atunci când am văzut cerceii din argint și opal, manual făcuți de meșterul mexican în forma dorită de M. și atât de rar găsită, a fost ca și cum bijuteriile ar fi purtat numele ei.

Când suntem împreună nu avem vârstă. Ne întoarcem în timp, în clasa a noua de liceu.
Dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc, în prima zi de școală, în clasa a noua, am întârziat puțin. Când am intrat, era un sigur loc liber. Lângă ea.
Și locul meu a rămas acolo, lângă ea, în ciuda anilor care s-au grăbit, nu glumă, să treacă din ziua aceea. Oceanul, firește, e un detaliu nesemnificativ între noi. Oricum și pe lună de-aș fi, tot ar găsi M. o rachetă, ceva, să ajungă la mine. Sau am convinge noi două specialiștii să grăbească teleportarea.

Când suntem împreună timpul se scurge undeva, într-un fel de clepsidră, iar noi suntem iarăși adolescentele de altă dată. Râdem cu soare sau cu ploaie.
Suntem total diferite, dar perfect asemănătoare: ea adoră cerceii pătrați și vișiniul, mie îmi plac bulinele și culoare albastră.
Avem amintiri multe și frumoase și încă ne facem.
Și-avem o regulă a noastră: când viața ne dă lămâi, noi facem, invariabil, limonadă. Și zâmbim. Și credem.