Gura lumii s-a născut la sat. Și nu în orice sat, ci în cel românesc tradițional. Și se transmite, ca Miorița, pe cale orală, prin viu grai, din generație în generație.
Sunt oarecum imobilizată și am timp de scris. Timp am, dar chef nu. Eu mi-am zdrelit piciorul, iar muza și-a zdrelit limba. Când nu am timp de scris, Niagara inspirației îmi curge prin minte. Acum nimic. Ioc. Nada. Nothing. Rien.

Mă uit la un serial tâmpițel, dar pozitiv și mi-am instalat pe telefon două jocuri idioate, pe care tot zic că le șterg, dar să mai iau un nivel. Sparg bule și omor prăjituri. Și, pe lângă faptul că imi arată seturile (e un fel de X-0) unul dintre ele, mă și laudă când primesc puncte: Amazing!!! Excellent!!! Să îmi inducă ideea că sunt exepțional de deșteaptă că am găsit un șir de trei steluțe ori inimioare. Când mă joc mai mult, jocul mă condiționează. Trebuie să mă logez cu fb-ul sau să cumpăr cu o sumă infimă niște „vieți” ori niște inimioare. Când văd mesajul mă rușinez că fac așa ceva. Sigur că nici nu mă loghez ca să mă fac de minune, să vadă și alții ce fac eu, iar să cumpăr mi se pare și mai stupid. Dar prostia asta se încarcă singură și după o vreme iar mă joc.

Filmul e simpatico-neserios. Sunt faze haioase, dar ce îmi place e diferența catastrofală dintre americani și români.

Subiectul: o famile gay (o polițistă și o directoare de liceu) cresc împreună cinci copii. Patru sunt adoptați, unul, B. provine din fosta căsătorie cu un polițist a polițistei. Detaliu important.
Cele două mame fac față cu brio tuturor situațiilor, mai mult sau mai puțin grave, prin care copiii, în majoritate adolescenți, trec.
Hotărârile, corective uneori, sunt luate de părinți, care, în funcție de copil, pot fi doi, trei sau patru.
Primează interesul copilului, indiferent de repercursiunile posibile asupra vieții ori relațiilor adulților. În planul doi este clar creionată fericirea adultului. Și estompat, la distanță, e cadrul societății în care trăiește această familie. Societate imediată, formată din vecini, colegi, bunici – părinții celor două.  E un tablou palid, cu elemente care nu deranjează viața protagoniștilor. Când se închide ușa, casa e populată de o familie care trăiește firesc și e formată din suflete. Când se deschide, societatea oferă în primul rând respect familiei care adăpostește și educă cinci copii, zbătându-se în probleme cotidiene și abia apoi o ușoară dezaprobare din partea unei minorități nesemnificative. Dezaprobarea însă este civilizată, exprimând mai degrabă niște convingeri diferite de ale cuplului format din cele două mame, decât condamnarea acestora.

La noi, la români pe primul plan este societatea, morala, regulile scrise și nescrise. Pe al doilea plan tot societatea. Și pe al treilea și pe al cincilea.
Declarativ e și la noi fericirea copilului. Însă, din păcate, doar la nivel declarativ. Că așa trebuie. De ochii lumii.
În realitate copilul e carne de tun. E folosit de foștii parteneri ca muniție. Și nu doar. În marea majoritate a cazurilor, copilul e setat de părintele care a obținut custodia împotriva celui care e mai puțin prezent în viața lui. De ce? Pentru a câștiga. Copilul? Nici vorbă. Pentru a câștiga dulcele rol de victimă. În muntele lui de egoism părintele, titular să-i zicem, se vrea frumos coafat și aranjat în ochii societății. Iar asta presupune ca celălalt să iasă cât mai ciufulit.
Copilului i se fură dreptul de a avea doi părinți.

Am realizat că termenul gossip nu are nimic în comun cu ceea ce numim noi bârfă. E din aceeași familie lexicală, dar diferența e aceea dintre un cuțit de plastic bont și o katana. Oh! Sfânta bârfă românească!

Eh! Imaginați-vă scenariul acesta transpus în plan mioritic: ea, polițista, divorțează de polițistul ei soț, îndrăgostită fiind de frumoasa și mulatra directoare de liceu cu care se și căsătorește. Și e fericită. Soțul, polițistul nu o împușcă, nici măcar n-o înjură, ci rămân în relații de prietenie și iau decizii în trei (pentru că se cosideră toți trei părinți) atunci când vine vorba de prezentul și viitorul lui B.
O să ziceți că-i mai prost ca Garcea. Nu e. Nația asta digeră altfel, trăiește altfel. Boala e doar boală, nu-i ridică statui de neputință. Iar când o poveste se termină, o lasă să se ducă. Culmea e că rămân prieteni cu foștii, pentru că nimeni nu deține pe nimeni.
Și nimănui nu-i pasă dacă vecinul are capră, câine sau pisică, dacă e iarba verde-n curtea lui, ori crește bolovani. Oamenii trăiesc simplu și, foarte important, își acceptă aproapele. Așa cum este. Iar societatea nu are rolul de ceaslov strivind muște.

Da, sunt româncă. Dar de multe ori aș vrea să fiu un pic, un pic de tot americană. V-am zis. N-am chef să scriu. Dar asta nu înseamnă că n-o fac.