Tags
act literar, carte, cerneală, cititor, scriitor, tastatură, univers propriu
Cine e scriitorul? Autor de opere literare zice dexu’.
Ce este opera literară? O creație/un text în care autorul creează un univers propriu, pornind de la elemente ale realității, pe care le combină potrivit propriei viziuni despre lume, sentimentelor si imaginației sale.
Deci, potrivit definițiilor și limbii române, intrăm, se pare, sub umbrela acestei noțiuni.
Istoric personal: Foarte mică fiind, cu mult înainte de a merge la școală, am descoperit literele. La bunica era un păretar pe care scria cu litere de-o șchioapă: somn ușor. Am citit cu voce tare fiecare literă: S.O.M.N.U.Ș.O.R, după care am sintetizat, dintr-o răsuflare: ADORMIRE. A fost primul meu act literar, la aproximativ patru ani.
Prima poezie consemnată și păstrată cu sfințenie, de mama, datează din clasa a patra și e născută dintr-o amară tragedie: despărțirea mea de tovarășa învățătoare, pe care eram nevoită s-o trădez din cauze obiective: banala clasă a cincea.
De atunci și până acum nu s-au schimbat prea mult lucrurile. Litera mi-e în continuare altar, cartea mi-e pernă și rug. Iar scriitorul e spiritul ce pândește din spatele fiecărui cuvânt și-mi zugrăvește lumi. Apoi îmi dă o cheie. Doar eu am acces. Eu, cititorul.
Nu mă interesează omul din spatele cuvântului. Puțin îmi pasă dacă e bogat ori sărac, gras sau slab, frumos sau urât, pentru că în spatele minții mele nu e om, e demiurg.
Nu mă interesează omul, mă interesează organul acela pe care scriitorul îl are în plus față de individul de rând, farul care îi crește în frunte. Talentul-haină pe care un muritor în nimicnicia sa îl îmbracă.
La întâlnirea mea cu litera mă dizolv în scriitură, fără ca, măcar o fracțiune de secundă, să mă gândesc la mâna care a așternut nebunia de cuvinte ce cresc lumi în mintea mea, care mi se înșurubează în așa hal în suflet, încât îmi schimbă traiectoria gândirii.
O carte pe care o citesc e maculatură, o carte pe care o trăiesc e literatură. Când ajung să conștientizez actul citirii, să mă împiedic de textul dintre coperți, știu că am în față o întindere de cuvinte meșterite. E un fake. E un kitch, nu mai e artă. Cel din spate nu este scriitor, chiar dacă are tipărite una, două, ori cincizeci de cărți. E doar un amator, un aspirant la zbor fără vocație, fără miez, fără aripi. Cel din spate nu e scriitor, pentru că nu creează lumi ci desenează stângaci o poză, care nu e nici măcar în 3D. Toți știm a scrie, puțini însă au harul de a cuvânta.
„A citi” și „a scrie” construiesc pentru mine definiția verbului „a fi”, viața fiind pendulul ce-și mișcă secundarele între aceste două acțiuni.
Actul citirii și actul scrierii au în comun intimitatea singurătății. Seamănă cu nașterea și cu moartea, procese pe care le traversezi singur.
Când scriu e ca și cum aș citi. Nu am o schemă prestabilită, scriitura se deschide în fața mea exact ca o carte nouă. Nu știu ce urmează.
Scrisul e un act de total egoism, când sunt doar eu cu mine, închisă celorlalți. Nu dau și nu primesc. Mă scriu.
Bine? Rău? Nu contează. Cum nu mă raportez la nimeni, e ca și cum aș fi singură pe pământ. Place sau nu? Nici asta nu contează. E vocea mea. Nu am alta. Poate fi muzică pentru o ureche, stridență pentru alta, ori tăcere cu toate semnele de exclamație pentru cea de-a treia. Nu caut să mă șlefuiesc, nici să învăț. Acolo e un izvor ce curge când vrea el, așa cum vrea. Și nimeni și nimic nu a plăcut vreodată tuturor.
Experiența publicării cărții mi-e relativ nouă (trei luni), așa că nu voi emite acum păreri în legătură cu traiectoria ei de la varianta manuscris până la contactul ei cu cititorii.
În mintea mea, fără a suferi de aroganță, mă simt scriitor. Pentru că eu dau acestei noțiuni altă definiție decât cei care așază pe un piedestal acest cuvânt. Nu sunt scriitor pentru că am publicat. Ambele dăți în care numele mi-a ajuns tipărit pe o copertă de carte au fost pure întâmplări, necăutate. Am intrat pe ușa care s-a deschis în fața mea, dar nu am săpat tunele ca să prind în brațe vreun gram de cer.
Mă simt scriitor pentru că sunt o unealtă. Sunt folosită. Sunt instrument. Am spus în mai multe ocazii că scrisul mă scrie. Nu sunt eu cea care ia cuvintele să le pună într-o formă prestabilită, după o anumită rețetă, ci invers. Scrisul mă ia și face ce vrea cu mine. Mă dă de pereți uneori, alteori își bate joc de mine și mă scrie în versuri cu rimă, care nici măcar nu-mi plac. Niciodată nu știu unde duce un subiect. N-am în minte nici cel mai vag schelet al textului care va urma. Sunt scriitor pentru că nu am încotro. Scrisul e ca o pisică. Își alege singur sclavul.
Deci să recapitulăm: scriitor e cel care reușește să creeze un univers propriu. Cel care are o voce. A fi scriitor e o realitate. La fel cu aceea de a fi pictor. Ori cântăreț. E un strop de divinitate pe care îl poți crește mare. Sau nu. Îl poți ignora. Îl poți ucide. Însă dacă nu-l ai nu-l poți naște. Ești sterp.
Nu suferința totală ori fericirea ucigătoare naște scriitorul, ci grăuntele de divinitate din buzunar. Poți să suferi ca un liliac atârnat de-un tavan de peșteră, ori să te bucuri ca un purcel bine hrănit, să-ți crape inima în tine de-atâta bine. Tern. Comun. Tot pătrățelul tău uman te definește. E o banalitate până la urmă să iubești, să plângi, să râzi, să mori. Nu suferința ori bucuria te înalță. Divinitatea. Jarul. Acelea îți șlefuiesc vocea.
O rețetă a scriitorului, ori mai bine spus a scriitorului de succes, nu există. Și nici o școală nu te pregătește pentru această meserie. O fi meserie?
Istoria demonstrează: ești sau nu ești. Marele cititor decide. Nu publicitatea, nu prieteniile, ori bisericuțele, ori ambiția, ori dorința. Nu. CITITORUL. El este cel care, din timpul lui, limitat la o viață, te primește și te respiră. Îmbucă din carte ca dintr-un măr. Gustă. Trăiește. Sau nu. Nu-l poți cumpăra. Nu-l poți convinge. Nu-l poți obliga să te aleagă.
Condiția scriitorului în România, poate peste tot în lume, pare a fi tristă, coordonată de trei mari păcate: orgoliul, aroganța și dezorganizarea. Patimi care strivesc creația. Scriitorul ar trebui izolat între patru pereți-pădure și dezlegat de lesă. Alungat în libertatea vorbei lui. Atât. Fără să ia contact cu cititorul care-l ridică sau coboară, fără să se poată raporta la alți confrați de literă cu care se poate trezi într-o necăutată competiție, fără să fie atins de furtuni financiare ori avalanșe de like-uri și armate de păreriști, care-i strepezesc cerneala din stilou și-i otrăvesc existența cu „de ce”-uri și invidii ori laude diabetice.
Dacă tu, scriitorul îți pui piciorul în realitate, ajungi statuie, iar falangele degetelor ți se transformă-n piatră. Nu mai scrii. Nu mai poți. Devii mut. Biblioteca lumii e plină. S-a scris tot. Te-ai născut prea târziu. Ghinion! Trebuia să alegi epoca peniței cu cerneală, nu cea a tastaturii și a cititului pe diagonală.
Și totuși, ai ceva a spune…
Em Sava – Condiția scriitorului
Scriitorul devine mai valoros după moartea sa, la fel ca alți artiști. Atunci îl respectă și confrații, tocmai pentru că nu mai poate scrie și nici nu se poate făli cu laudele primite. 😉
LikeLiked by 1 person
Petru, mă tem că și asta s-a schimbat. Cititorul actual vrea ceva nou, mereu. Noi adorăm clasicii, le ridicăm statui, ei strâmbă din nas, îndrăznesc să nu le placă Eminescu. 🙂 Punctul meu de vedere este subiectiv și din interior spre exterior. Scriitorul, adică omul care scrie, de ce și cum scrie. Experiență personală. Aprecierea din exterior cade pe plan secundar. Momentul prim al scrisului nu implică momentul doi al cititului.
LikeLiked by 1 person
🙂 prima mea poezie (n-o mai am) a fost scrisă în clasa a doua și era despre toamnă, iar literele le-am descoperit într-o carte, la trei sau patru ani. cartea se numea ”catrinel la grădiniță” și multă vreme am iubit numele acesta și chipul de fetiță desenată între coperțile acelea. de dragul ei am furat taina literelor de la fratele meu. mi-am dorit o vreme să mă cheme așa, catrinel… și așteptam cu nerăbdare grădinița din care astăzi nu mai am amintiri (n-a fost prea grozavă, mai mult mi-a plăcut la școală).
a fi scriitori este o stare de respirație. realitatea nu o subjugă ci o îmbogățește. dacă și numai dacă valoarea care motivează scrisul este înaltă. în scris nu este loc de minciună și nici de falistate, căci scrisul este -așa cum spui- o stare de a fi. și o rămânere.
LikeLiked by 1 person
Drăguță istorioară. Și ca tine, stilul tău. Nu vreau să te superi pe mine, dar nu pot să nu o spun, tu ești unul dintre puținii scriitori pe care îi cunosc. E impecabilă scriitura. Dar e modul tău de a respira, pe care-l dai din mână când e finit. Știu că se ascunde și multă disciplină în culise. Nu, în scris nu e loc de minciună și falsitate pentru că te scrii. Așa cum ești. E verb la diateza reflexivă. Pentru sciitor.
LikeLiked by 1 person
sunt de acord cu totul cu ceea ce spui: te scrii, te spui, te arzi și te naști prin cuvânt. și da, este disciplină, este rutină multă și rigurozitate chiar. și fericire. pentru mine personal scrisul are drept valoare finală fericirea (acum) și s-a născut dintr-un urlet. și mi-a trebuit multă vreme să mă văd așa, scriitor, dar da, ai dreptate, chiar sunt.
ca și tine. :*
mulțumesc.
LikeLiked by 1 person
și mai este ceva ce e definitoriu pentru un scriitor (părerea mea): cititul. cititul nu doar hrănește imaginația ci și dezvoltă scrisul fiecăruia dintre cei împătimiți de el.
LikeLiked by 1 person
Exact!!! Acesta e mesajul. De aceea am pus în balanță „a scrie” cu „a citi”. Te formezi, crești, respiri, dar prin filonul ales de tine.
LikeLiked by 2 people
Prima mea tentativa literara a avut loc pe la opt ani, in balconul bunicilor. Sursa de inspiratie a fost frumusetea peisajului. Era plina de epitete si asa am scris multa vreme. Intalnirea cu poezia am avut-o abia in clasa a noua. Evident, numai poezii de dragoste. Unele mi-au fost publicate atunci. Pe la 16 ani am schimbat tonul versurilor. Eram intr-o perioada “revoltata”. Am gasit de curand caietul, doar ca find scrise cu creionul, sunt aproape ilizibile. Un singur vers este vizibil, si asta a starnit admiratia copiilor mei, care l-au repetat ani la rand: Pic-pic-pic, face pipi caloriferul intr-un borcan sterilizat…
LikeLiked by 2 people
E genial versul. 😀
Sensibilitatea ta la trezită la opt ani! Și eu am scris mereu. Îi scriam mamei în general. Apoi, în adolescență etapa de iubire, tristețe, melancolie etc. Nu știu să fi avut perioadă de revoltă. 🙂 Aveam patima SF într-o perioadă. Copilărie… frumos putea fi.
LikeLiked by 1 person
De prin clasa a treia am trecut la scrieri serioase. Atunci am descoperit cu adevarat lumea cartilor. Imi insurubam picioarele sub minte, in perna fotoliului si uitam de toate. O carte care imi placea trebuia neaparat rescrisa. Iar eu ma amestecam printre personajele ei. Cu asta imi umpleam lungile zile de vara. Apoi a venit vremea iubirii si dupa ea, revolta. Nu intelegeam ca revolta e interzisa si ca descrierea realitatii amare in care traiam ma putea duce intr-un loc nedorit. Noroc ca nu am aratat nimanui acel caiet…
LikeLiked by 1 person
Ce fascinant! Parcă te văd. Lumea cărților e fantastică. Iar acel caiet e foarte valoros. Practic e închisă între coprerțile lui toată copilăria ta. Mi te imaginez rescriind cărți, modifiicând scenariile autorilor. 🙂 În lumea copilăriei orice pare a fi posibil.
LikeLiked by 1 person
Nu-i asa? Mi-e dor de anii copilariei!
LikeLiked by 1 person
Pingback: Conjugarea verbelor „a scrie” și „a citi” — Sweet & Salty – „Ingerii sunt spirite inaripate, prietene cu spiritul tau inaripat.“
Nu numai ipostaza de scriitor cere vocatie. La fel e si cea de cititor. Nu stiu cati cititori adevarati exista la mia de cititori 🙂
Primele versuri le-am scris “in cap” pe vremea cad eram foarte mica. Dupa spusele parintilor si rudelor, caci nu-mi aduc aminte nimic din ce-am “scris” atunci, era vorba de niste versuri albe si insiruiri de cuvinte – uneori cu rima – pe care nu le intelegea nimeni … nu aveau o structura ideatica. Pur si simplu spuneam cuvinte.
LikeLiked by 1 person
Perfect de acord. E o ecuație complexă. Și o carte bună e bună datorită calității cititorului. Ai subliniat perfect.
Cred că erai delicioasă recitând „alb”:) Talentul se naște odată cu tine și se manifestă. Când îl cultivi înflorește în moduri nebănuite. Dar nu-l poți învăța. Nu-l poți împrumuta.
Cuvintele te îmbrățișează chiar dacă ai doar câțiva anișori și le spui cu inocență.
Păcat că nu le-au notat ai tăi. 🙂
LikeLike