Am să vă vorbesc despre oameni și câini. Nu sună prea bine introducerea, dar cine sunt eu să cert cuvintele? Mi-e atât de dor să scriu, sunt ca un burete uscat, însetat de apă. Am avut niște zile nebune în care mi-am exilat degetele departe de tastatură, deși există o poveste de dragoste între buricele degetelor mele și tastele mult prea bătătorite ale laptopului meu. Asta e zona mea și lumea mea colorată în care vorbele se plimbă printre frunze de noiembrii, ori fulgi de zăpadă, noiembriți și ei. Le iubesc pe ele, vorbele, înaripatele formate din litere, din sunete închise sau deschise, cadențate ori șoptite, nebune ori cum or fi, cuminți sau șui. Avem o relație fantastică.

Și uite așa am început cu o paranteză. Mie îmi plac oamenii, dar îmi plac și câinii, deși mi-e și o frică nejustificată de ei. Ca să nu îmi fie frică de câini ar trebuie să am câine, dar n-am.

Deși chiriașul nostru e simpatic foc, când am auzit că a adoptat un patruped, m-am cam supărat pentru că, atunci când am hotărât să închiriem, una dintre regulile foarte clare a fost aceea că nu câini, nu pisici. Că rod, că zgârie, că fac pipi etc. Dar cumva Darren, cu șarmul lui, a reușit să se strecoare prin regula asta scrisă negru pe alb în contract. În paranteză spus Darren e un zăpăcit. Un soi de artist al tobelor, genul acela cu inimă largă, dar prea largă pentru a face pe plac tuturor și, deși clar casa e pe mâini bune, Darren e un soi de copil mare.
Acu, treaba era groasă că, petrecând două zile in Kitchener, trebuia să trec pe la el pentru semnarea unor documente, iar eu eram nevoită să duc cu mine și spaima pentru blănosul ocupant al casei, care știam că e și mare, deși era pui. Am vorbit la telefon, am ajuns la ușă, iar el m-a invitat cu un zâmbet larg înăuntru. L-am refuzat cu un zâmbet la fel de larg, dar în cele din urmă am intrat, că ningea plouat și hârtiile sunt hârtii, adică… Mă așteptam să sară la mine un soi de jucărie mare și zăpăcită cu colți pe care să și-i încerce în mine. Când colo… liniște. Am intrat cu inima cât un purice, alertă ca o pisică sălbatică.
– Hai să faci cunoștință cu Bella, mi-a zis Darren și a extras dintre două fotolii o jucărie imensă și speriată, cu o față drăgălașă și două mărgele de ochi negri care mă fixau cu un interes fricos.
Mi-a fost greu să plec, pentru că minunea cu lăbuțe moi (vorba vine lăbuțe că erau ditamai labele), se cerea mângâiată și răsfățată. M-a topit, deși afară ningea țepos cu niște idei de iarnă agresivă, dar Bella era nevinovată și adulmeca viața și oamenii și casa și nu știa prea bine ce se întâmplă. Nici cine sunt eu și nici ce cade din cer pe blănița ei pufoasă și albă. Doamne, ce ființă dulce!

Dor mi-a fost de literele mele și de programul meu, dar oricât de reale ar fi ele pentru mine, locuiesc doar în mintea și-n computerul meu, așa că-n ultima perioadă realul cel real și adevărat și-a pus piciorul în prag și-a zis: Gata! E timp de ieșit cu Pașii în lume, e timp de vorbe cu sonor, de îmbrățișări, de priviri și de căldură. Și a fost după ToRo Fest, a doua și a treia ieșire a Pașilor în Arțaria cuvântului românesc și se spune că nu mi s-au văzut emoțiile prea tare.
Am revăzut și cunoscut ori recunoscut oameni ce au trecut într-un fel sau altul prin viața mea, oameni care s-au iscălit în destinul meu. Dar și oameni care mi-au împodobit existența cu dragostea lor pentru cuvintele mele, fără să mă cunoască. Căci ceea ce scriu se întoarce la mine ca un bumerang al întrebărilor și răspunsurilor.

Am făcut foarte mulți kilometri și drumul a devenit binecuvântare, pentru că ore în șir am petrecut în mașină cu Vianu, prilej de povești în care graiul ardelenesc și literatura s-au împletit. Am ajuns apoi în Kitchener, orașul care ne-a îmbrățișat la venirea în Canada și unde am locuit mulți ani. Am realizat că avem o istorie, pentru că așa e când te revezi și amintirile țâșnesc. A trecut seara cu uimirea unor întâlniri de suflet, pentru că nu e de ici-colo să vină persoane de la o sută de kilometri doar să te îmbrățișeze. Să-ți aducă flori, ori cuvinte de înrămat în suflet alături de un pui de bufniță, că-ți plac ție figurile cu ochi treji și fețe haioase, ori de dulceața nucilor verzi cu dor de copilărie. Sau niște șosete cu ciucuri, simpatice, de ținut cald și de zâmbet de amintire.

Am înmulțit kilometri în mașina mea de culoarea ceaiului, derutant i-am înmulțit și iar am ajuns în Kitchener și New Dundee a doua zi, apoi în Waterloo. Și-am dat nas în nas cu iarna, că acolo ne-am intersectat, însă a fost fată de treabă, deși cam zăludă și grăbită, dar a avut răbdare cu mine și mi-a pudrat doar mașina (generos ce-i drept) însă a lăsat șoselele în pace, că nu apucasem să-mi încalț cauciucurile de iarnă.

Frumoși sunt oamenii. Iar cuvintele sunt conversii de zâmbete și îmbrățișări în toamne târzii, când iarna vine brusc, nechemată. Și amintirile rămân. Ca urmele pașilor ce au trecut și transformă fiecare clipă prezentă. Dar așa suntem noi, gheme de adunat amintiri.