Scriu. Ascult Vivaldi și beau cafea. Anotimpurile. Și Zavida. E luna mai, iar primăvara s-a așezat cuminte în oraș. Își desface mugurii ca o negustoreasă pricepută ce-și pune marfa pe tarabe cu multă migală. Își cunoaște calitatea ireproșabilă.

E o primăvară creponată, cu soare zgârcit, iar lalelele din fața casei sunt îndrăgostite. Își deschid și închid petalele roșii după capriciile solare. Sunt mai expresive decât oamenii care-și plimbă cățeii pe stradă cu același zâmbet ștampilat pe față și același „How are you!” pe care-l iubesc. E ca în satele din România unde toți se salută. Ne salutăm și zâmbim așa, degeaba. Și e minunat. Ca lalelele mele ce aproape că vorbesc. Spun că e frig și închid gura bosumflate, ori dimpotrivă cască ochii și-și desfac fustele de mătase la căldură. Niciodată n-au durat atâta ca anul ăsta.

Azi e o boare de căldură zgârcită, crocantă și proaspătă. E înnorat. Mi-e bine. Îmi place Canada. M-am obișnuit cu ritmul ei lent, ardelenesc, cu ierni lungi care te alungă în fața șemineului. Cu primăveri și toamne, corn al abundenței de culoare. Tonuri și nuanțe diferite, dar aceeași bogăție. Îmi amintesc cum pe la începuturi am întâlnit o Lidia care, proaspăt emigrată și-ar fi jelit dorul de familia lăsată în România, dar n-o lăsa toamna canadiană: „Cum să plângi când copacii sunt atât de frumoși?” spunea.

Toronto. Un oraș, o lume întreagă.

 

District Distillery