Omul drumului sunt. Io. Nu știu dacă m-am născut cu dor de ducă ori m-am dereglat emigrând. Că am o casă frumoasă și super-confortabilă, dar tot sora drumului aș fi, de aș putea, ziua și noaptea, cât m-ar ține roțile și tălpile și buzunarul: să văd, să încerc, să respir alt aer, să cunosc alți oameni, să am tot felul de experiențe și nuanțe de zâmbet.
Sarea și piperul neprevăzutului personalizează excursiile mele, îmi deschide porii simțurilor, hidratându-i, hrănindu-i cu bucurie ori șoc, cu teamă, ori respect, ori milă. Și de cele mai multe ori cu mirare.

 

Am plecat în State cu noaptea în cap, în 27 decembrie. După câteva ore, a răsărit soarele, undeva pe autostradă și s-a jucat cu mine o lungă parte din drum, pentru că, ori lua niște poziții de o balerină, ori juca un soi de v-ați ascunselea printre copaci. Nu simțeam deloc că se termină anul. Dar ce să simți? Poate că era vremea de vină, că dohh! Canada fără zăpadă în final de decembrie? Ori era entuziasmul plecării. Timpul vacanței pare a avea altă unitate de măsură, zilele sunt mai cleioase, mai întinse cumva. Eu așa le percep. Rutina e zdrobită de liste lungi cu mofturile sufletului.

La un punct soarele a crescut mare deasupra drumului, vrând parcă să ne ghideze nu doar geografic ci și spiritual. Să fim fără teamă. În lumina lui călăuzitoare.

„Cadă vorbele ca frunzele uscate!!!” șoptea soarele.  „Zâmbetul să-ți fie casă și vorba bună și omul bun!”
Oricum nu pricepem noi Divinitatea, cum nu pricepem nici lumina și nici umbra. Doar cartea sufletului e scrisă fără greșeli de ortografie de Dumnezeu. În rest sunt doar interpretări mari sau mici. De aceea atâția oameni cu credințe ori non-credințe diferite. Cum să calci în picioare suflete, apoi să mergi la biserică să te spovedești? Cum să scuipi adevăruri general valabile doar pentru că șasele din unghiul tău se vede nouă? Da, fără net, pe drum mă apucă filosofia (nu am net în afara granițelor).

 

Nenea Google le știe el pe toate, nu-i vorbă, și toți putem lipi de ochi timbre colorate cu orașele lumii, dar nu avem emoția și mirosul și gustul și oftatul din inimă.

Am poze multe așa că voi fărâmița vacanța pe bucățele mici, ca o prăjitură ce merită savurată pe îndelete, fără grabă. Căci New Yorkul nu e doar un oraș pe glob, un punct geografic, ci EXPERIENȚĂ. E New York-ul meu personal, așa cum doar ochii mei l-au fotografiat.
E drept că l-am văzut de mai multe ori și, venind din Toronto, un alt uriaș al planetei cu care se pare că seamănă, nu va musti, probabil, entuziasmul acela, ce țâșnește firesc la primul impact. Mi-e drag și-l revăd cu plăcere de fiecare dată. E prima oară când vin în perioada asta a anului, aș fi zis iarna, dar aceste zile de decembrie au fost un soi de păcălici fără zăpadă, cu temperaturi ospitaliere.

Drumul a fost lung. Opt ore, cu opriri pe parcurs. Am plecat dintr-un Toronto fără urmă de fulg de nea, am traversat zone cu zăpadă, ca să ajungem într-un New York ud, mai degrabă primăvăratic.
Peisajul drumului e tulburător. La un moment dat m-am surprins zicând: „Ce frumos! Parcă e în România!” și am realizat cât de cumplit subiectivă și mai ales cât de îndrăgostită sunt eu de țara în care mi-a răsărit casa părintească. Frumoasă e America toată! Stufoasă și verde, inteligent construită. Alungită și curată. Și, la drept vorbind, nu există termen de comparație: loc sub soare e pentru fiecare țară și fiecare om. Dar așa suntem noi. Subiectivi până-n stele. Comparăm oameni și țări și strigăm cui vrea să ne audă: a mea e cea mai cea! Și e. Că o vedem cu ochi de suflet.

Îmi plac drumurile cu mașina: muzică, culori ondulându-se fabulos și cerându-se fotografiate, păduri și ferme, apoi scris și citit. Am avut tableta cu mine (unde am în permanență o minibibliotecă electronică). În plus suntem stăpânii timpului și geografiei. Putem opri sau să fim spontani și să o luăm aiurea.

Am ajuns în jur de patru după-masa și ne-am cazat la Holiday Inn. Îmi place și m-am obișnuit cu el. E convenabil să alegi același hotel, indiferent unde ajungi în lume. N-ai surprize. E și un soi de sentiment de acasă. Variațiuni mici, dar în linii mari același lucru. Excepții haioase: fasole, lângă omletă, la mic dejun, în Anglia. Fasole la mic dejun???? Camere mult mai mici în Brazilia… etc. etc. etc.

Câteva ore până la cină m-am pierdut într-un mall din apropiere. Mi-am cumpărat o pereche de blugi de la Old Navy. A doua pereche de blugi rupți. 😀 Nu foarte rupți. Că-s om serios. Sigur că nu-mi trebuiau. Dimpotrivă. Nici rupți nici nerupți, dar cine să reziste prețului. $4.97 fără taxe. Și-s faini.

A doua zi a plouat serios. Așa că a fost zi de umbrelit. Deci obiective cu acoperiș. Am plecat cu mașina în Manhattan și am constatat încă o dată ce coșmar e traficul și cât de nebuno-agresive sunt taxiurile galbene.

Altfel ochiul meu de artist a sesizat grația stropilor de ploaie pe parbriz, contrastând cu galbenul taxiurilor oglindit în asfaltul ud. Nu eram la volan, deci cuvintele cu f și ș nu erau departamentul meu. Oricum eu folosesc doar biete pisici pe băț. Nu era cazul. Eram zen. Făceam fotografii. Cum să pierd momentul? O junglă sunt străzile newyorkeze, deși nu cred că e mare diferență de Bucureștiul nostru mioritic. Însă culorile prin filtru de ploaie… o minune.

 

Intenția să ajungem la Metropolitan Art Museum s-a muiat de tot și dizolvat și ea în ploaie când am ajuns, după tot felul de manevre imposibile. Mii de oameni, adăpostiți sub umbrele, făceau o coadă șerpuită în multe bucle, mărturisind că ideea mea genială încolțise de fapt în multe alte minți istețe. Great minds think alike... Sau nu chiar așa, că era aproape de prânz și eu m-am răzgândit într-o secundă. Nu aveam nici o intenție să sacrific ore bune, doar ca să fiu sfințită de ploaie cu umbrelă cu tot și apoi să fușerlesc muzeul, din lipsă de timp. Am decis că voi reveni pe vreme bună, când puhoiul de turiști va fi mai echitabil împărțit prin oraș. Dar ce să faci când toarnă cu găleata și tu ești în excursie? Muzeu sau mall? Nu?

 

Am plecat în Oculus World Trade Center, de data asta cu metroul. Am parcat mașina să ne putem mișca mai lejer.
Pe locul unde altădată a fost World Trade Center acum e un mall imens cu stație de metrou și alături Memorialul și Muzeul. Clădirea e imensă. Nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare. E o zonă de shopping fancy, împodobită cu mulți brazi de iarnă. Totul e super elegant, însă culorile deschise și spațiile foarte mari și goale mi-au dat senzația de răceală. Dar e simțul arhitectului. Cine sunt eu să-l critic?

Lângă noi s-a petrecut un fenomen simpatic. Brusc un tip a îngenuncheat și a cerut mâna iubitei lui. Cât a durat discursul, lumea s-a adunat, făcut poze. Ea a zis da. Noi am aplaudat. El a făcut o față de-aia de învingător. „A zis da, mah!” Inedită idee. În mall. O fi fost îndrăgostită tipa de shopping. Am mai asistat la un fenomen similar pe avion, venind din Vancouver.

 

Lângă Eataly, aflat la parter, unde-am mâncat niște clătite uriașe și delicioase, cu măr și scorțișoară, era concert pe lumini. Brazi înalți împodobeau eleganta încăpere. Pe tavan erau un soi de cuburi care-și schimbau culoarea pe muzică și erau concerte din jumătate în jumătate de oră. În plus se vedea prin geamurile până în tavan orașul care-și aprindea luminițele.

 

Gust de New York în sărbătoare. Și sărbătoare a fost fiecare dintre cele patru zile, al căror punct culminant avea să fie Revelionul petrecut la Niagara canadiană.