– Zi-mi ceva frumos despre Floarea de soare!
– Se uită după soare.
– Și asta e frumos?
– E. Că e credincioasă. Se uită doar după soare.
– Fraieră!
– Ai zis să-ți zic ceva frumos.
– Păi, zi-mi ceva frumos.
– E frumoasă.
– Ești banal.
– Nu e frumoasă?
– Ba e frumoasă, dar e banal să zici despre ceva frumos, că e frumos. E ieftin.
– Fii serioasă!!
– Sunt extrem de serioasă. Poți să spui că este superlativul absolut al splendorii verii.
– Fugi de-a dura! Toate florile sunt „superlativul absolut al splendorii verii” Ha, ha, ha!
– Nu râde de mine. Am zis și eu așa, ca să subliniez că e deosebită
– Este. Fiecare floare e deosebită.
– Nu fiecare. Garoafele nu sunt deosebite.
– Ba sunt. Ce ai cu ele?
– Sunt banale
– Și ele?
– Uite, dacă eu aș fi floare, nu mi-ar plăcea să fiu garoafă. E ca și cum m-aș numi Vasilica.
– Și ce dacă te-ai numi Vasilica?
– Păi nu mi-ar plăcea. Ți-e ți-ar plăcea?
– Să mă numesc Vasilica? Ha, ha, ha! Nu aș avea nimic împotrivă.
– EU să mă numesc Vasilica. Ți-ar plăcea?
– Nu mi-ar păsa. Ai fi tot tu și eu ți-aș zice tot „iubito”, așa că pentru mine…-