Scrisul e catharsis. E eliberare. E jar. E simțire.
Ce simt? O primăvară neagră, prea devreme cotropitoare.
Este un gând ca un vânt rece. Azi.
Mâine temperatura s-ar putea să aibă alt punct de vedere.
Clujul e ud.
Plouă și azi.
Am sosit în grabă, lăsând zăpada liniștită în fața casei mele de la capăt de lume, unde de o lună încercam să-mi regăsesc liniștea. Era o liniște precară. Încercam să mă mint. Fără succes. Nu știu să mint.
Nu știu deloc să mint.
Nu am scris demult și probabil că nici nu ar trebui să o fac. Mai ales acum.
Am scris în gând. Texte rotunjite despre ceea ce sunt, despre ceea încă mai sunt. Cât mai sunt. Dar acum textele stau lipite în interiorul pleoapelor refuzând să iasă. Afurisitele!
Am pierdut. Am asistat neputincioasă la una din plecările cu majuscule și acum scrisul e gudurat ca o mâță udă sub un gard. Ud și el. Probabil va reveni. Poate se va trezi la viață, sau poate a murit. S-o fi dus și el într-o lume mai bună.
Nu am emoția lui acum, ci frica lui.
Probabil pericolul să cad în misticism.
Să mă prăbușesc în culori cernite.
Munca.
Am atâtea de făcut.
Trebuie să mă iau în brațe, ori să mă iau la palme, dar să fabric cuvinte.
Zile sub semnul lui TREBUIE.