Acum trei săptămâni l-am înmormântat pe tata. Inițial nu puteam folosi cuvintele la modul lor firesc. Nu puteam spune că a murit. Ziceam că l-am pierdut. Aiurea! Când pierzi ceva ai șanse să găsești. Tata a plecat cu toate suferințele lui, dar ne-a lăsat suferința noastră și un dor și un pustiu pe care, am înțeles, că timpul nu-l va vindeca. Am venit în grabă din Canada, după ce abia mă întorsesem cu o lună și ceva în urmă, după luni petrecute în România. Am avut șansa să fiu alături de el și chiar să îmi iau rămas bun de la el, pentru că ultimele lui cuvinte, înainte de plecarea mea, au fost să mă uit în ochii lui că e ultima dată când ne privim. După ce am închis ușa salonului, am plâns amar simțind, poate știind, că așa este. N-am vrut să cred. M-am întors în Toronto și într-o dimineață m-a sunat Radu să-mi spună că, deși carantină, au reușit cumva să intre în spital (era din nou internat) și l-au văzut și au vorbit cu medicii. După o jumătate de oră m-a sunat să-mi spună că nu mai avem tată. Îi așteptase pe el și pe mama ca să poată pleca în altă lume. Nu știu de ce a plecat, de ce nu a luptat mai mult să fie cu noi. Nu știu și nu am dreptul să întreb ori să mă revolt.
Nu am avut putere să spun nimănui. Am fost pe drumuri lungi și…
Am realizat că toate aceste cuvinte de care ne ferim, aceste cuvinte, ce ele însele par contagioase, la un punct fac parte din vocabular. Cumva se înșurubează firesc. E crunt, dar le accepți și folosești.
Apoi mi-am dat seama că amintirilor, clipurilor din memorie și aromelor copilăriei se alătură altele: sunetele. Cele care te zdrobesc și pe care nu le vei uita niciodată: dangătul clopotului care bate pentru tata, pumnii de țărână care cad peste sicriu… sunete ce te plesnesc peste ochi, peste norii tăi roz, peste liniștea ta care dispare ca și cum n-ar fi fost.
Apoi te trezești că-l aștepți. Că-i vezi lucruri prin casă. Apoi citești pe net un mesaj al cuiva pentru tata și te mușcă de inimă invidia, gelozia: cum să n-ai tată?
Și dintr-o dată, vorbind cu lumea din jur, descoperi că-s o mulțime de oameni fără tată.
Știu dragilor, toți tremurați de neliniști acum. E o picătură de apă-n ocean durerea mea. Vorba mamei, măcar a avut noroc de o înmormântare frumoasă. Really? Da, am învățat această asociere. Tot acum.