9

Am văzut de dimineață o scenă care m-a făcut și să râd și să filosofez. Yogi Doggy a început să latre. Cum în palmaresul lui este un obicei nou, de fiecare dată când se întâmplă, sărim să vedem ce anume îl stârnește. Mini-oaia stătea cu urechile ciulite pe ultima treaptă de sus a scării. Făcea gălăgie, dar nu mișca niciun fir din blăniță. Am tras concluzia că-i e frică. Prin fața lui trecea nesimțită o superbitate de mâță mare și neagră cu o pată albă pe frunte și niște ochi verzi halucinanți. Dumneai (cred că e a cuiva din vecini, că am mai zărit-o de vreo două ori) se mișca alene, maxim la trei metri de nasul căpriței noastre de Yogi Doggy. El, fiind stăpânul absolut al curții și fiind și câine de pandemie, (adică convins că pământul e locuit de maxim șapte oameni pe care el îi cunoaște) se teme de necunoscuți. Se ascunde după noi și, dacă e acceptat de eventualii rari vizitatori, îi prinde cu dinții în semn de afecțiune. Nu prea e deștept dumnealui.
De data asta lătra cât îl ținea gura (cel mai lung tril de până acum). Am ieșit la el. Mâța s-a speriat de noi și a luat-o la fugă, Yogi cel viteaz, simțind că au venit întăriri și văzând că pisica fuge, și-a activat aptitudinile de vânător și a luat-o și el pe urmele ei.
Happy End: a fost felicitat, mângâiat și răsplătit cu o porție zdravănă de boabe și un os. Doar e băiat curajos. Păzește curtea și dă piept cu dușmanul până numeri la 50.
Așa și omul. Poate fi gălăgios, chiar dacă e laș. Ori nesimțit, chiar dacă i se latră la ureche. Câinii latră, ursul trece, adaptată la noi: Yogi latră, mâța trece.