Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede.
Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine. Iar mama nu a fost niciodată singură. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie și-a spus cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum e Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard. Mama zicea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de aproape cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana face niște prăjituri fabuloase și între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe o arteră de autostradă la oră de vârf.
Bine, eu care am un sweet tooth nu mă bucur, pentru că de fiecare dată mă îngraș în Românica. Că aluaturi fel de fel și mișcare nu prea…
Dar cum să spui „nu” unei ispite ca cea din fotografie?
În fine, ieri dimineață a venit cu minunăția asta pe care nu pot să o țin doar pentru mine. Nu știu cum se numește, așa că am să-i spun prăjitură Mariana. 

Blat 1: 5 ouă, 5 linguri ulei, 5 linguri zahăr, 10 linguri făină, 1 linguriță de bicarbonat stins în oțet
Blat 2: 7 albușuri, 200 gr zahăr pudră, 100 gr mac, 100 gr nucă de cocos, 3 linguri făină
Crema se face la bain-marie: 7 gălbenușuri, 200 gr zahăr, 5 linguri lapte, 
Rece se amestecă cu un unt spumă, amestecat în prealabil cu 100 gr zahăr pudră
Blatul 1 se taie în două bucăți
Asamblare: blat 1 + cremă + blat 2 + cremă + blat 1

Vă mărturisesc că am scris rețeta aici ca să nu o uit. Cine știe? Poate pun și de o carte de bucate virtuală. 🙂

Mama are o vecină. Când s-a mutat, a fost un fel de nemulțumire generală pentru că proprietatea aparținuse surorii bunicului patern și, când vărul meu a scos la vânzare casa, a fost tristețe copleșitoare că se ciuntește pământul stăpânit de strămoșii noștri dintotdeauna. Eh, poveste fără veste cu istoria și tradiția la noi. Cu toate acestea vărul meu a vândut. După aceea a regretat, dar asta e altă poveste…  Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, iar liberul arbitru este de fapt o jucărioară de plastic și nu zarul acela dat de destin, așa a fost și cu vecinii noștri. S-au mutat și au făcut un colțișor de rai cu bucata aceea de pământ. Iubesc grădinăritul și se vede. Iubesc oamenii. Și asta se vede. Și parcă au stat acolo dintotdeauna, atât de bine s-au înșurubat ei în casa lor frumoasă.
Iar Mariana și mama au devenit prietene și atât de puternică a devenit legătura între ai mei și vecini, încât la orice nevoie a unora sau a altora s-au sprijinit și colaborat. Cu multele probleme legate de tata au fost prezenți și nu vă spun cât de important a fost și pentru mine, chiar sau mai ales când eram în Canada, știind că mama nu e niciodată singură. Au fost alături de părinții mei la orice oră din zi sau noapte și sunt acum alături de mama de când tata a plecat. Suntem o familie mare și unită, dar factorul geografie își spune cuvântul și nimeni nu e atât de aproape de ei cum sunt Mariana și soțul ei care, practic, stau gard în gard.
Avea tata o vorbă, că mare lucru e să ai vecini buni, că ei îți sunt de multe ori mai apropiați decât neamurile. Și așa este.
Mama zice adesea: uite cât de rău ne-a părut că a vândut Cosmin casa, dar, chiar rude fiind, nu ne-ar fi fost așa de ajutor cum sunt vecinii. Multe și mărunte ar fi de spus despre acești oameni minunați și frumoși, trimiși de Dumnezeu să locuiască lângă noi, dar eu, pe lângă dulceața vorbei și a faptului că la orice oră din zi și din noapte zic prezent, vreau să vorbesc despre altă dulceață. Mariana noastră face niște prăjituri fabuloase și, cum nici mama nu se lasă mai prejos, între casa noastră și a lor circulă patiseria, mai ceva ca mașinile pe  Highway 401 când e rush hour.  Și vecina asta a noastră plină de calități nu are somn, așa că începe să robotească încă din creierii nopții, așa că dimineața, la prima oră, la cafea, se întâmplă de multe ori miracole dulci cu gust de vanilie, lămâie sau scorțișoară, proaspăt scoase din cuptor.
Eu? Nu mă bucur, pentru că, având ceea ce se numește sweet tooth sunt o clară victimă colaterală a luptei dintre cele două gospodine desăvârșite. În nebunia lor gastronomică, ele uită scârba aceea mică ce intră în dulapuri și strâmtează hainele: sfânta calorie.
Zilele astea au fost prilej de curățenie. În casă și-n suflet. Ne-am șters de praf valorile și ne-am îmbrățișat, poate, mai strâns credința. Omul bun e sărbătoare, de aceea am vrut să vă povestesc despre Mariana, vecina mamei. În Toronto o avem pe Fernanda, mama noastră portugheză. Poate aveți și voi vecini minunați care suplinesc de multe ori familiile din România.