Am primit recenzii excepționale. Îmi sunt extrem de dragi, așa cum îmi sunt și autorii lor. Sensibilitate, talent, trăire…
Mărturisesc că de ceva vreme, aproape imediat după ce a plecat tata, am primit una care… cum să zic? Era diferită. O să vedeți de ce.
Nu i-am dat importanță. De fapt am și uitat de ea până zilele trecute.
La vremea aceea m-a uimit, așa cum mă uimesc multe în România plaiului cum dor. Nu voi înțelege în veci pururi cum oricine poate să facă orice. Fără pregătire. Fără școală. Doar cu numita școala vieții. Am promis că scriu despre asta, dar la pomul lăudat să nu vii cu sacul, spune-o vorbă românească. Așa și voi, nu vă așteptați la prea multe de la acest articol. E părerea mea strict personală și la fel de subiectivă. Mă voi lega de cel mai apropiat exemplu pe care-l știu: al meu. Nu voi da nume pentru că sunt destul de bleagă să nu vreau războaie. Adică am pățit eu mai multe și nu m-am inflamat, ce să mă tulbur de la o recenzie (să-i zic recenzie?) care nu spune nimic?

Pe scurt, un blog nu știu cât de popular, dar bine făcut din punct de vedere al site-ului, care se ocupă oficial de recenzii și are și un nume sonor, a trimis editurii un mesaj în care cerea „Ana” în vederea, nu-i așa, unei recenzii. Am fost întrebată dacă sunt ok, am zis da, sigur. Ca o paranteză, eu nu prea îmi găsesc nu-ul în vocabular.
Ideea e că atunci când am văzut recenzia m-am scărpinat cu mâna dreaptă la urechea stângă, întrebându-mă de ce oare doamna cu pricina n-a vrut să citească Ana mea, că lumea zice că-i mișto. 

A lălăit-o luuuung, dar extrem de scurt, ca pe un ceai de zahăr ars cu multă apă și n-a zis nimic. A citit coperta și prologul. Despre asta bag mâna-n foc.
În fine, treaba ei. Eu sper că n-a citit prea multă lume textul respectiv care, nu mă înțelegeți greșit, e de bine. E de foarte bine, dar nu e de mine. Adică e de mine, că zice ce am făcut și dres eu în viață (că scria pe coperta patru) dar nu-i despre Ana mea.
Cine citește compunerea cu pricina e clar indus în eroare.

Exemple:
„ Ana este bunica noastră a tuturor. Este acea bunica care ne citea povești seară de seară și care ne-a învățat viața simplă de la țară.” – spune doamna cu pricina. Nu!!! Țip eu. O fi Ana bunica mea, deși aș prefera să descopere asta cititorul singur, dar în carte ea e… pam pam! Nu zic.

„Presară printre paginile cărții sale regionalismele copilăriei noastre.” mai spune printre altele și iarăși mă uit cruciș, gândindu-mă câți dintre cititori au avut parte de o copilărie gâdilată de regionalismele din Ardealul secolului trecut. Dacă vă spun că nici eu nu le știu pe toate, că am săpat…

Ce e o recenzie? Scurtă prezentare cu comentarii sau aprecieri critice asupra unei opere literare, științifice, zice dex-ul.
Aprecieri critice nu înseamnă că desființezi opera, ci că o analizezi. Că și aici am dat de bai odată. Am zis eu într-un context că ar fi frumos și educativ să facem critică literară și niște cucoane au sărit pe mine că ce-am cu ele, ce vreau eu să critic…

O recenzie este, ca să spun mai plastic, ca viermele din cârligul undiței. Trezești interesul peștișorului. Îl prinzi. Metaforic vorbind. Nah! Nu sună bine faza cu viermele, dar înțelegeți ce vreau să zic.
Ideea e să analizezi tema, contextul cultural/politic/istoric în care a apărut cartea, genul, specia, curentul literar căruia îi aparţine. Personajele, structura narativă etc. Îți poți susține argumentele cu citate din carte, cu trimiteri în literatura română sau universală.
Adică ai ce face la o recenzie, dar trebuie să îndeplinești două condiții mari și grase:
– să citești cartea cu atenție și, poate, creionul în mână.
– să ai o cultură, măcar aproximativă, ca să poți plasa undeva opera, să poți să raportezi ce citești la niște valori, să faci niște comparații etc.
A! Și să nu povestești cartea că e ca și cum ai spune poanta finală de la film, când toată lumea e în suspans, mai e un sfert de oră până se termină filmul și tu hăhăi și zici: la final ea moare și el fuge cu banii.