Acum cinci ani participam la un concurs de „cum să mănânci sănătos”. Dietele sunt story of my life, am genul de organism yo yo, adică salt cu ușurință la +zece și scad cu greu, extrem de greu, la -10. Ideea e că pe drum am învățat multe și mă pasionează atât nutriția sănătoasă cât și bucătăria sățioasă 🙂 . Știu teorie, știu. Dar tot practica mă omoară și sfânta calorie mă îmbrățișează iute când e vorba de pâinea cea de toate zilele, aburindă din cuptor, ori diverse plăcinte, langoși, gogoși etc… adică tot ce înseamnă carbohidrați.

Nu mai cred în diete cum nu mai cred în Moș Crăciun, pentru că tot experiența m-a învățat că frustrarea de moment prin înfometare ori prin poftirea diferitelor minunății artistic culinare (gastronomia e o artă, până la urmă) o plătești mai târziu și cântarul are grijă să te muștruluiască atunci când vine vremea. Pe scurt, e bine să mănânci cumpătat, să mai sari calul câteodată, dar să nu faci un obicei din asta.

Pasiunea pentru nutriție a început cu foarte mulți ani în urmă, eram mică și slabă, iar verișoara mea era și mai mică, dar rotundă. Eram aproape adolescente și mătușa mea, sora tatălui meu, o tipă elegantă, o instruia pe fie-sa ce anume să pape ca să mai scadă la cântar. Pentru mine, la ora aia, mâncarea era o chestie enervantă. Nu-mi plăcea mai nimic, ciuguleam forțată, drept pentru care arătam ca o scândură. Doamne, unde-s vremurile alea? Acum îmi place tot, excepție mazărea, sfecla de zahăr, merele prea dulci, slănina, țuica și încă vreo două.

În fine, ideea e că pe mine m-a fascinat mâncatul pe porții, calcule de calorii, jumătăți de pere, iaurturi cu zero calorii și țineam și eu dietă cu vară-mea (când nu mă vedea mama) ca să-i demonstrez ce ușor e.

Anii au trecut, m-am măritat și eu ca omul și am ajuns la minunatul loc, nu-i așa, numit coada cratiței. Și cu cât tata se mira mai abitir de ce minunății îmi ies din mână (că jurase că nu voi fi în stare vreodată să fac nici măcar un ceai – v-am povestit cum am încercat să fierb un ou și am uitat să pun apă) cu atât îmi complicam existența experiențelor culinare în creme, cozonaci, chiftele și tot felul de fonfleuri, unele mai șmecheroase decât altele.
Ideea e că, după ce am început să gătesc, am început să cresc mare și pufoasă și periodic să-mi bag picioarele și să trag câte-o dietă criminală. Slăbeam zece kilograme, eram fericită, răsuflam ușor și puneam înapoi unșpe. Și tot așa, până când am realizat cum merg treburile. Că toate în viață trebuie să le faci deștept și cu limită. Sigur că pentru asta ai nevoie de anumite condiții, trebuie să faci mișcare și să-ți tratezi organismul ca pe un cuptor. Câte lemne bagi, tot atâtea (cel puțin) să arzi. Depinde, firește, și de metabolism. Că sunt demoazele de toate vârstele slabe ca ața și nu mișcă un pai. Dar la mine așa funcționează. Și să nu am stres. Stresul mă duce la frigider. 🙂
La voi cum e? Ce funcționează?