Din start vă spun că e postare de FB. Împușcată după pățania cu pricina. Se pare că zeul trimiterii pachetelor e un pic supărat pe mine. 🙂
Aviz amatorilor!
Azi am pus pachete la poștă. În 11 septembrie am pus pachete similare. Dar m-au taxat diferit. Ce nu a fost diferit, atitudinea celor două doamne supărate pe viață, una pe alta, pe clienți, pe Poșta Română, lucrând la Poșta Română. Am întrebat când ajung pachetele. Au zic că nu au nici cea mai mică idee. Totuși, cu aproximație, am îndrăznit timid.
„De unde să știu dòmnă! E pandemie!!!”
Drept pedeapsă mi-a dat să-mi lipesc singură timbrele pe cele șase pachete. Și să mă dau la o parte până le lipesc, să servească alt client.
„N-am apă. Cu ce să le lipesc?” am îndrăznit iar, privind neajutorată cele 12 timbre și fâșiile albastre cu „prioritar” aferente. Mi-a aruncat o privire supărată că aia nu e problema ei și a continuat să ceva sub ghișeu. Am insistat. Nimic. La a treia și cea mai timidă încercare mi-a întins cu jumătate de gest chestia aia cu burete ud. Adică și mi l-ar da, și nu mi l-ar da că e al ei. Papilele gustative, ce rememorau deja gustul lipiciului au răsuflat ușurate.
Am lipit și am tăcut chiar și atunci când a țipat la domnișoara din fața mea care a început să se bâlbâie intimidată. N-avea flotant. Oops! Doamna poștei e neiertătoare în astfel de situații.
Am dat să plătesc cu un card. N-a fost bine. Am auzit vocea aceea dură, de ardeleancă nervoasă:
– Da’ bani n-ai, dòmnă?
Am scos cuminte cash. Nu vreau să mă țină minte doamna poștei. Mai am de trimis cărți. Și-mi doresc cu tot sufletul să-mi zboare Fluturii și frunzele la destinație. La toate.