Vârsta nu-i decât o cifră. Și a toamnei și a verii. Tot cifră e. Azi a fost frig și din punct de vederea al zgribulelii personale a fost prima zi de toamnă. Mi-a fost frig cu ceva ploaie și destul de înnorat. Nu-mi pasă ce zice calendarul. De dimineață am simțit clar mirosul ei pregnant, ușor crispy. Toamnă.
Am trecut prin oraș – dusă de nevoie – că n-aș fi ieșit din casă nici cu pistolul la tâmplă. Nu că mi-ar plăcea în mod deosebit să stau acasă, deși, să nu mă înțelegi greșit, ador camera mea și casa mamei mele (da, vezi? nu mai zic a părinților mei).
Deci zic că-mi place acasă și mă bucur de Yogi și Sauga (nu în primul rând, că mama e firește pe piedestalul gândurilor și dragostei mele românești), dar n-aș fi ieșit pentru că am de lucru mult. Volumele SIONO se cer duse la tipar, se cer înflorite copertele, se cer citite rândurile de ochi curioși. Și sunt splendide. Firește că am preferințe: ador anumite texte, altele îmi plac mai puțin, dar e unică perspectiva. E ca și cum ai așeza un obiect în fața unor pictori și fiecare l-ar reda în felul lui. E incitant. E interesant. E curios.

Am început de la Ana și am ajuns la Caiafa. Am trecut prin centru și era frig și erau culori îmbibate de lumină. Iar lumea se grăbea să viețuiască pe la joburi. Terasele stăteau la pândă. Iar eu, pentru că am trecut prin centru, am fotografiat o mâță roșcată și o terasă goală, dar cu cărți într-un geam (detaliu important) și mi-am văzut de ale mele. 🙂

Ca o observație personală (a câtea? 🙂 ) văd că mă apucă pofta de scris pe măsură ce se răcorește afară. Bine, chef să scriu am tot timpul, însă la rece cuvintele dau pe dinafară ca o dulceață fermentată într-un borcan la care i-ai scos capacul și iese șuvoi, de te minunezi cum ditamai monstrul a șezut cuminte-acolo.

Altă observație ar fi că lumea nu prea are timp de poezie. E o fază a omenirii foarte puțin poetică. Lumea țipă că nu vrea poezie, că nu e timp de poezie pe pământ. Editurile sunt asaltate de poeți care plîng că România nu-i vrea. Librăriile spun în șoaptă: „Nu poezie. Poezia nu se vinde. Ne pare rău. ” Nu le pare, dar e formula standard a umanității. Masca diplomației și a refuzului. Poezia e pusă pe hold pentru generații viitoare. E o fază.
Mușcăm din ea pe ascuns când emoția ne strânge de gât. Când ne împușcă lacrima ori ne lovește săptămâna chioară. Aia cu zâmbet tâmp când oamenii toți sunt buni și frumoși. Poezia e nebunul de pe tabla de șah.
Facem jogging și ne pliem la realitatea unui septembrie 2020. Simetric.