Mă gândeam cum nu poți trece prin viață fără să-i cunoști și partea cenușie, fără să calci măcar într-o baltă, accidental. Fără să te stropească noroiul, fără să se așeze praful, ori vreo frunză de toamnă să se rătăcească prin părul tău. Oricât de bine intenționat ai fi, tot se va găsi cineva care să-și scuture în preajma ta haina murdară. Chiar dacă viața-ți repartizează cele mai nenorocite lămâi, iar tu faci, fir-ar să fie, limonadă, cineva-ul acela tot va strâmba din nas și va spune că ce mare filosofie ești tu pe pământul ăsta? Și ești! Rezumat la o viață. A ta. Nu veșnicești prin dicționare. Te ridici pe verticală, strănuți, îți bei limonada, apoi la revedere și-un praz verde încuiat într-un punct. Povestea s-a încheiat. Cu minciunile și trădările aferente, cu judecăți de doi lei ale celor care-s de doi bani. Plătești. Cu timp, cu vorbe, cu stomac strâns în pătrățele.
Se spune (doar mărșăluim motivațional pe aici) că nu ne împiedicăm de munți, ci de pietre. Problemele mici ne doboară. Cât suntem.

Azi am aflat că a murit un prieten. Mint. Nu era prieten pentru că mă gândeam la el de două ori pe an. Sau și mai rar. Și atunci din întâmplare. Dar, de fiecare dată, zâmbeam pentru că a fost bun și sonor și trăsnit. A fost primul om pe care l-am întâlnit când m-am dus la școală să predau. El era profesor de fizică. Cu puțin mai mare decât mine. Trei, patru, maxim cinci ani. Habar nu am câți ani avea. Era slab și lung, cu păr cânepiu și ochi de căprioară ce știau să râdă în hohote, ce nu se sfiau să plângă. Cu gura mare. Moldovean. În câteva luni avea să se însoare cu R, colega noastră de chimie. Brunețică și tăcută. Ardeleancă atipică. Sunt sigură că au fost fericiți. Pentru că nu știa altfel.

Un an mi-a fost coleg. Doar un an. Însă a fost un timp atât de concentrat, atât de intens că nu mi-ar ajunge o viață să scriu despre el.
În septembrie următor aveam să plec la altă școală, pentru că viața era un carusel ambițios, iar eu aveam multe de făcut. Au rămas în urmă amintiri dulci. Un an dilatat, cald și frumos. Atât de frumos…
Azi Ț. nu mai e. Limonada lui a ajuns la punctul final.

Începusem să scriu despre trădări mici, despre minciuni inutile și oameni care te strâng fals la piept pentru nevoile lor personale, de moment. Pentru pragurile pe care vor să le treacă sprijinindu-se un pic de tine, pentru un smoc de iarbă din curtea ta. Mărunțișuri.
Dar m-am oprit din scris.

2020, un an de plumb.