Eu știu un lucru: oamenii mari sunt de fapt copii.
Am descoperit asta adunând ani și văzând că, orice-aș face, grăuntele de copilărie e ca o bucățică de jar mereu aprins.
Așa că astăzi, la cafea, vă invit să ascultați o poveste. Sau să o citiți. Cum vreți voi.

Și apoi să-mi spuneți dacă v-a plăcut.
Și, pentru că lumea copilăriei este paradisul din viața omului, SIONO Editura va avea o secțiune de cărți pentru copii: SIONO Kids, care probabil va debuta cu această poveste.

Andrei ar fi băiețel dacă n-ar fi șoricel. A crescut împreună cu frățiorii lui în grădina Marianei, de fapt într-o gaură din peretele poeții.  
Nu știi ce e Poiata? E casa vacilor. Așa se numește. Doar că Mariana nu are vaci, are o casă goală pentru vaci, cu pereți vechi, unde e o adevărată împărăție de șoricei. Sunt bine ascunși de mâța mare, ce stă în bucătărie, și cei doi pisoiași tărcați și curioși.
Andrei a crescut cam rotofei, pentru că lui Andrei nu-i place să alerge. De ce să alerge?
– Hai, trebuie să faci un pic de mișcare! a spus mama Andreița, cea mai bună mămică de șoricei.
– Dar mie îmi place mai mult să doooooorm.
Mama Andreița a dat supărată din cap și s-a gândit că bineeee. Azi, doar azi îl lasă să doarmă ceva mai multicel. E încă mic și o fi obosit băiatul. Dar de mâine…
Însă, a doua zi de dimineață, toți frățiorii mustăceau, doar Andrei, dormea dus cu lăbuțele-n sus.
Toți și-au spălat dințișorii și și-au curățat blănița. Astăzi mama avea să-i ducă în excursie, tocmai la lădoiul din cămară, plin cu grâu. Erau fericiți și se mișcau iute-iute în toate părțile, încântați de așa aventură. Ba era cât pe ce să-și încâlcească bunătate de codițe, de așa mare nerăbdare.
Mama Andreița i-a numărat fericită, că, așa cum ți-am spus, era cea mai bună mamă de șoricei. Când colo, ce să vezi? Din doisprezece șoricuți, unul lipsea.
– Cine, cine? a întrebat scărpinându-și urechiușa.
– Hi, hi, hi, hi. Adormitul de Andrei, a răspuns Georgică fără frică, ce se strecura iute până și pe sub ușă, reușind să scape de cele mai mari pericole ale curții și grădinii.
Mama Andreița s-a apropiat de culcușul lui Andrei și l-a tras ușor de codiță.
– Mmmm, vreau să dorm.
– Nu e vremea de dormit
 Este timpul de zâmbit
De spălat lăbuțele
Limpezit fălcuțele
Și la drum noi să ieșim,
Mâțele să ocolim!
Să ne căutăm mâncare…
Nu. Nu-i vremea de culcare!
Soarele e sus pe boltă…
Șoricelule, ascultă!
Fii cuminte și grăbește-te, a încheiat mămica, trăgând și mai tare codița somnorosului ei drăgălaș.
Andrei s-a așezat în fundulețul grăsuț și-a deschi ochișorii pe jumătate și a întrebat cu o voce micuță:
– Chiar trebuie?  
Dar mămica Andreița nu l-a mai auzit, asurzită  fiind de chițcăitul bucuros al copilașilor ei rotunzi ca niște cerculețe de blană cenușii. Frățiorii îl așteptau, mama îl privea poruncitor, așa că s-a ridicat, și-a stropit fălcuțele cu apă și s-a așezat în coadă, mergând încet și fără chef în urma tuturor.
Soarele lumina alb și era maaare. Prea mare pentru un punct de blăniță întunecat și leneș care ar fi dormit. Ahhh, ce ar mai fi dormit în pătuțul lui mic și cald…
Dar ceilalți se grăbeau ca niște biluțe moi ce se dau iute de-a dura printre firele de iarbă și zambilele înalte care: hapciu! îi dădeau amețeală cu parfumul lor mov. Se opri o clipă și se uită la steluțele care făceau umbră și se gândi să se odihnească o clipă. Ce atâta grabă? Dar Voinicel cel curățel îi chițcăi scurt că nu au toată ziua la dispoziție. Așa că îl urmă cuminte. Nu prea repede. Cât să îi vadă vârful de la codiță.
Unde vă grăbiți măi frate
când acas-avem de toate?
Nici pisica nu ne prinde
ce ne trebuie merinde?
Unde vă grăbiți cu toții?
Zici că ne-au călcat iar hoții
Mustăcea Andrei foarte nemulțumit. E drept că stomăcelul începea să cânte un cântecel de fomică, așa că perspectiva unor boabe de grâu crocante și pline îi stârnea bucurie la buzuțe. Dar soarele obraznic se tot ridica și creștea umflat cu pompa, ca un balon portocaliu,  iar firele de iarbă erau tot mai mari și mai încâlcite. Ba și câte-o doamnă păpădie se înălța cu fruntea-n sus, stând la plajă, fără să arunce vreo privire către rotogolul de Andrei.
El le privea cu ochișorii mărgeluțe și le saluta. Erau frumoooase. Păpădiile aveau pălării galbene și rotunde ca niște bănuți aurii. Și Andrei era politicos. Îl învățase mama că pe doamne trebuie să le saluți. Doar mâța Câța trebuia evitată cu orice preț. Ea era excepția de la regulă. Chiar dacă era doamnă.
Vai, vai, vai ce oboseală!!!
Doamne, ce mare scofală?
Niște boabe de mâncat…
Să te scoată-afar’ din pat…
Doar nițel de-aș fi dormit
Odihnit m-aș fi trezit.
Peste-o zi sau poate două,
Ori peste o săptămână…
Of! Cămara e departe,
Hai, așteaptă-mă măi, frate!
Că eu nu-ți mai văd codița
și mi-a obosit gurița,
Să te strig, să te găsesc…
Mai bine mă odihnesc.
Și Andrei se lăsă moale ca o perniță mică de ace fără ace sub o frunză mare de varză, că tot treceau prin grădina de legume. Îi era fomică, dar știa sigur că frățiorii lui și mămica Andreița se vor întoarce cu semințe de grâu și boabe de porumb și o să-i dea și lui, pentru că frățiorii lui sunt buni. Și, până atunci, poate să tragă un pui strașnic de somn, așa că nu se mișcă niciun pic atunci când, ca prin vis, îl auzi pe Voinicel cel curățel cum îl strigă:
Măi Andrei cu somnu-n ochi
Să nu-ți fie de deochi
Unde te-ai ascuns, măi frate?
Haide ieși, nu sta în spate!
Vino iute, ieși afară
Să ajungem la cămară!
Dar nici urmă de Andrei cel somnoros, așa că-și luă codița la spinare și alergă ca o morișcă pufoasă după ceilalți șoricei.

Andrei a râs șmecherește, fără să facă zgomot, bucuros că i-a păcălit pe ceilalți și s-a acoperit cu frunza mare de varză caldă și ușor umedă, șoptindu-i doamnei Varza, că doar puțin stă acolo, să se odihnească, până vin frățiorii. Că doarme nițeluș, dar e cuminte și nu-i strică rochița.
Varza, care era cam varză de felul ei, nu l-a băgat în seamă, fiind în conflict deschis cu un fluture mare și alb care aterizase ca un elicopter pe miezul ei și părea să aibă intenții dubioase.
Andrei s-a cuibușit la rădăcină și a adormit cât ai da din palme.
După o vreme însă burtica a început să fie flămândă și să facă tumbe. Pe deasupra conflictul dintre doamna Varză și fluture era aproape un război. Simțea frunzele încordându-se de atâta concentrare, iar fluturele alb… să vezi și să nu crezi. Deși era frumos ca o mireasă, devenise foarte rău.
Cum nu mai putea suporta atâta nedreptate Andrei s-a cățărat iute, iute din frunză-n frunză provocând o spaimă foarte mare fluturașului, care se credea stăpân pe situație. Văzând șoricelul și-a luat zborul ca un gând grăbit și a dispărut în grădina vecinilor.
Varza s-a bucurat cum nu-ți pot spune. Și s-a confesat încrețindu-și vârfurile frunzelor:
– Mulțumesc copil cu blană
Să ai parte doar de hrană
și de liniște și pace
Mâța să te lase-n pace!
Nu știi tu ce viață grea
Să nu poți de-aici pleca
Sunt sortită de a sta
Până când ajung sarma. Apoi cu mândrie ca și cum ar fi salutat cu mâna la chipiu, a repetat spre uimirea lui Andrei, care se uita la ea cu ochișorii negri de jucăușe mărgele:
Da, destinul mi-e în oale
Învelesc cu drag sarmale
Dacă mare-ajung să cresc
în butoi eu mă acresc
Transparentă, delicioasă
La Crăciun de pus pe masă.
Andrei se uită la ea amețit de așa mare secret și flămând. Acum îi era și sete și nu mai știa drumul nici spre Poiată unde era casa, nici spre Cămară, unde era mâncarea.