M-a iubit și mi-a fost dragă. Și-a dorit mult să fiu nora ei. Mi-a spus-o adesea de-a lungul anilor. Dar ce puteam face dacă fiu-său îmi era frate?
În vară, la cafea – de unde să fi știut atunci că e ultima pe care o vom bea împreună? „Parcă ai fi fata mea…” – aveam în comun scrisul și pictura și o mie și una de amintiri. De profesoare de română.
Azi a aplecat…
Mă doare sufletul pentru că am atât de multe amintiri cu ea. Fii ei sunt frații mei.
Un om complet și complex. O personalitate blândă și frumoasă. Poet și scriitor.
Azi a plecat să scrie versuri printre stele. Și să picteze.
Voia să-și viziteze fostul elev în Maramureș. Să facă lansare de carte în Chișinău. Să-și strângă arborele genealogic căuș.
Când am auzit că a căzut la pat, am vorbit cu prietenul meu și l-am implorat să-i spună că a ieșit cartea lui Petru și e fabuloasă și sigur va ajunge la ea.
Frumoasă, cu părul lung. Ocrotitoare. Eu mică. Tu vei fi nora mea.
Împreună în Germania. Profesoare amândouă. Șefa mea – pentru o perioadă scurtă – ea a fost directoare.
Spune-mi pe nume. Lasă vârsta…
Am acceptat cu greu, deși era mai mare decât mama. Dar avea o tinerețe a spiritului care-ți arăta că vârsta nu e decât o cifră. Avea planuri multe și frumoase, cărți de scris. Tablouri de pictat. Oameni de iubit…
Unul dintre „frați” mi-e în Montreal. Și-a luat bilet să zboare către casă.
E grea Canada pe umeri câteodată.
Celălalt încearcă să se dezmeticească.
Mâine îl sun. Nu știu cum o să plâng cu el.
Petru, iartă-mă! Știu că afli de la mine.
Cred că a aflat de carte.
Sper că a auzit.
Covidul își strânge victimele.
Nu fiți absurzi cei care încă susțineți…