Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez (iar) pe Creangă, dar în viața mea se întâmplă mereu minuni. Ieri, de exemplu, am fost în pădure. La un punct am văzut un conglomerat de tufișuri și o intrare întunecată. Am zis wow și, ca de obicei am făcut poze. N-aș fi avut curajul să mă aventurez în adâncimea verde.
– E ușa înspre magia pădurii, spre căsuța piticilor și florile Scufiței Roșii.
Sunt o fricoasă. Și, dacă brusc pădurea ar rămâne în pielea goală și animalele ar fi expuse ochiului, cred că aș deveni stană de piatră la grozăvia că suntem atâtea suflete pe metru pătrat.
Doar că, odată ajunsă acasă și descărcând poza, am descoperit cu uimire că pădurea nu mi-a dat like, ci adore – mi-a dăruit nu o inimioară, ci inima ei – inima ei de pădure.

***
În primăvară am căutat flori. Nu vă puteți imagina ce slăbuț reprezentate au fost magazinele unde aveam totuși acces. Doar cei din Canada cunosc acest lucru, pentru că, în România, chiar și în cele mai restricționate perioade tot deschise au fost magazinele. În fine, am ajuns în vreo două locuri unde păstrau și plante. De obicei iau petunii și mușcate. La mușcate ador roșul acela vibrant și intens. Dar nu erau. Am găsit în ambele locuri doar mușcate roz. Aveam două opțiuni: să iau roz ori să rămân fără mușcate. Fie! Mi-am zis și, cu părere de rău, am cumpărat una cu câțiva bobocei cu gura închisă strâns.
Așa de mult mi-aș fi dorit o mușcată roșie…! Dar dacă nu era…
Acasă, am pus-o pe balcon. Câteva zile n-a făcut nicio mișcare. I-au căzut, fără să înflorească, cei câțiva bobocei, ca niște dinți de lapte, apoi a făcut doar frunze. I-am pus apă și, după câteva zile, văzând că nu vrea și nu vrea să înflorească, am mutat-o pe masă, în grădină. I-am spus că o înțeleg, că poate nu îi place singură pe balcon și, în grădină, se va simți mai confortabil.
Știți ce mi-a făcut? O floare roșie-roșie. Ei? Ce ziceți?
Sunt convinsă că minunile locuiesc și în viețile voastre. Voi ați pățit așa ceva?