*

Poți alege să râzi sau să plângi. Să treci ocupat prin viață sau să te minunezi de-un grăsan de dovleac și să zici că n-ai mai văzut așa minune. Ori de o frunză ce sfidează legile naturii, colorată și nealcoșă, ca un trandafir la concursul de Miss. Poți să te superi că x te vorbește, că y nu te place, că z te ignoră. Poți să te plângi că ești muritor. Că ești o clipă pe pământ, că viața e putregai și rugină, necaz și boală. Deși… Really? O singură dată mori. Dar câte zile trăiești tu până atunci? Totul e alegere. Poți să fii flacără sau ceară topită. Poți să fii iubirea de zi cu zi, râs și mirare. Poți să fii lacrimă vărsată. Poți fi mirare. Că nicio zi nu-i ca alta, nicio toamnă ca asta. Poți să ignori și x și y și z, și să privești în sus. Răsăritul de soare topește umbra. Chiar de-i acolo. N-o vezi. O pui de-o parte și te bucuri de un dovleac.

*

E ziua morților la noi acasă. Cimitirele-s un soi de Halloween întors. Morminte. Nu dovleci.
Mama-mi trimite pe WhatsApp poze cu florile pentru tata.
E ziua morților și plouă. Eu plou. Și ploaia-mi plouă peste față. Și ploaie sunt.
Când m-am trezit, era atâta lumină, că primul gând mi-a fost că sunt în Paradis.
Uitasem să trag jaluzelele și dormitorul, fiind alb, era ca un bec aprins.
 Soarele se strecurase în casă, topind rotund linia dintre tavan și pereți.
Parc-aș fi stat într-un filament aprins. Un cuib strălucitor, cald și moale.
Al doilea gând, mult mai treaz, mi-a fost că mângâierea albă e de la tata…