Cu toate că „a scrie cere să știi să plângi”, Simona Poclid își strunește verbul, își stoarce sufletul până ajunge uscat, transformându-i seva în cuvinte. Dacă nu ai cunoaște faptul că e foarte tânără, ai crede că scrisul aparține unei personalități aflată la vârsta senectuții, strivită de talpa destinului, înțelepțită, pe lângă o școală acerbă a vieții, de un livresc sublim. Însă nu e așa. Simona, în ciuda celor douăzeci și șapte de ani, este un instrument de precizie, prin care arta literară își face dreptate nu doar prin romanul parabolă „Monștrii cu bot de catifea”, ci prin tot ceea ce pune pe hârtie.

Scriitoarea dezvoltă cu ușurință un univers metaforic, de multe ori șocant și încifrat. Îți oferă o tavă plină cu chei. Pare simplu, însă citind parcurgi spirale dantești, te răsucești uimit într-o lume curată, în care noțiunile se învârt firesc, concretul își pierde substanța, devine abstract, iar abstractul poate fi atins și, ajuns, la rândul lui, reversibil, se compune într-o plastilină existențială.

Cartea debutează cu un Cuvânt înainte, o privire în culisele vieții, care nu e altceva decât un teatru vechi, în care lumea bea, vomită sau visează, eroii fiind singurii privilegiați în a contempla existența și a se spăla pe picioare după faptele mărețe comise. Vocea scriitoarei te ridică și te coboară, te adulează ca apoi să te stropească cu noroi, te trece delicat prin timpuri și stări, inserând  emoții cu delicatețe și finețe de chirurg. Nașterea și moartea sunt un soi de sinonime cuminți,  domesticite, două noțiuni paralele care se întretaie din când în când, cea din urmă fiind o piesă de joc banală.
Tabloul Plângerea la mormânt de Giotto devine un blestem. Un tablou de care nu se poate scăpa, revenind obsesiv și simbolic în existența povestitorului. Laptelui i se face dreptate. Legănarea trenului pare maternă, iar să trăiești e ca și cum ți-ai vedea spatele fără piele.
Aparent lucrurile nu par a avea legătură, însă se răsucesc și se combină în întreg la fel ca firimiturile de fier trase de o forță magnetică.
De fapt Simona nu scrie. Joacă un șotron al simțurilor, o ieșire dintr-un real tern, pentru a construi o lume densă, cu personaje arhetipale, ce te duc cu gândul în mitologie, dar care se scarpină în cap, vomită ori își fac nevoile dintr-o pornire a firescului și a nevoii probabile de apropiere de uman. Întreaga scriitură este migălos concepută, artistic modelată, dar șocantă în același timp.
Tema, simplă la prima vedere, înfățișează orașul lui Zavav, un peisaj citadin absurd, un paradis al dreptății omenești, unde oamenii trăiesc iluzia fericirii, molipsiți de fapt de spiritul gregar impus de conducător. Cu toate acestea sunt apatici, „totul părea stăpânit de o tăcere neomenească, de parcă muriseră înainte de vreme și umblau în niște coșciuge invizibile.”
Simbolic, acțiunea începe seara, la final de zi, când umbrele nopții încep să-și aștearnă cearșaful sufocant peste rațiune – somnul rațiunii naște monștri (Francisco Goya), chiar dacă, în acest caz, au bot de catifea.  Exploatând umbrele crepusculului, scriitoarea introduce un surogat al luminii naturale, metafora veiozelor, asociată poeziei și vieților trecute pe câte un bilet de hârtie atașat.  Dacă lumina vie e veșnică, cea a veiozei este stinsă la intervale de timp, la fel cum existența umană este limitată.
Pretextul cărții pare a fi intrarea în cetate a pictorului Iahav, care face cunoștința locului în același timp cu cititorul ce beneficiază de acuratețea detaliilor receptate de un ochi proaspăt. Piața e un fel de axis mundi butaforic  și te duce cu gândul  la teatrele antice. Iahav are misiunea de a zugrăvi catedrala. După un diagnostic atent ia decizia să o vopsească în alb.
Personajele, construite ferm și extrem de convingător, au o onomastică muzical-ancestrală:  Zavav, Iahav, Anisim, Guș, Rogal, Menus etc, atribuită mai mult unei localizări geografice, plasate atemporal, decât unei trăsături esențiale în conturarea indivizilor.  

Romanul filosofic, „Monștrii cu bot de catifea” cuprinde  un șir de răspunsuri date chiar și întrebărilor nepuse, un catalog de definiții descriptive, cu înțelesuri adânci. Timpul, spre exemplu, este „galopul unui cal bine odihnit”, cu un trup „ca de piatră”, ca apoi vocea narativă să renunțe la termenul de comparație. Trimiterile livrești și  incursiunile în actul artistic sunt aspecte care caracterizează scriitura poclidiană. Textul e dens, încărcat de simboluri, definiții și metafore, astfel încât bucăți întregi sunt, de fapt, poeme în proză.
Cartea se încheie rotund, capitolul de Sfârșit legându-se simetric de Cuvânt înainte, ambele fiind narate la persoana întâi, spre deosebire de persoana a treia ce conduce corpul romanului.