E iarăși primăvară în Toronto. O primăvară efervescentă, splendidă, un corn al abundenței de petale, culoare și delicatețe. În 28 aprilie s-au împlinit douăzeci și doi de ani de când am emigrat, de când am pus pentru prima data piciorul pe pământul acesta miraculos, unde aveam să ne zugrăvim o parte atât de importantă a vieților noastre.
Primele impresii au fost combinate, pentru că veneam dintr-un Cluj cu liliacul în floare, iar aici pădurile și parcurile erau încă în sepia, abia despovărate de anotimpul hibernal.
Am descoperit, îngrozită la ora aceea, că nu există liliac. Cel puțin așa am crezut eu și m-am grăbit să anunț tragedia la telefon, celor de acasă, cu lacrimi în ochi, că „în țara asta nu există nici măcar liliac”. Pentru că mie îmi devenise dintr-odată esențial. Oxigen. Era chintesența dorului meu tricolor. Iar eu, cea de atunci, nu aveam nici cea mai mică intenție să trăiesc într-o țară cu un asemenea defect major.
Câteva săptămâni mai târziu, când am descoperit că înflorește exact de ziua mea, l-am simțit cadou personal.
În paranteză vă spun că disperarea mea uriașă i-a făcut pe ai mei să-mi aducă, strecurate ilegal în valize, două crenguțe de liliac: una din grădina bunicii, cealaltă din grădina casei părintești.
Azi cresc falnic, indiferente la ploi, viscole sau călduri canadiene, două tufe mari și sănătoase, umplând violet și parfumat văzduhul din preajma casei mele. Nu mai e nici tata care le-a plantat, și nici bunicii nu mai sunt. Dar ciorchinele lor de flori trimit văzduhului în fiecare primăvară amintirea lor dragă.
Eu n-am avut niciodată intenția să emigrez. Nu a fost visul meu. De aceea am plecat sceptică la drum, luând totul ca pe o ispită de moment – un fel de aventură care avea să dureze trei ani.
„Și dacă nu-mi place, ne întoarcem, avioanele zboară în ambele direcții”.
De altfel, mă asigurasem că las în spate o marjă de siguranță: am păstrat pentru doi ani și apartamentul din Cluj, și postul meu de profesoară.
Ajunsă însă aici, Canada s-a impregnat în mine ca-ntr-un burete uscat. Pentru că emigrarea e personală, e chimie. Te poți sau nu potrivi unui loc, așa cum te potrivești sau nu unui om. Ceea ce e pentru unii nectar, pentru alții este otravă.
Începuturile noastre au fost magice. Să descoperim vastitatea unei lumi curate, uluitor de verde și de libere a fost fascinant. Impactul a fost major. Lumea ce ni se deschidea în față și ne dăruia în fiecare zi povestea ei, era atât de diferită de ceea ce noi lăsasem acasă…
Și peste toate se așternea bucuria micuțului nostru care, după fiecare experiență nouă, gen MarineLand sau African Lion Safari, ne spunea: „Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!”
Desigur că viața nu ne-a oferit doar margarete. Și nici n-am descoperit cartierul câinilor cu covrigi în coadă. Am trecut prin bune și prin mai puțin bune, am muncit și am învățat să ne potrivim aici. Căci, până la urmă, viața, oriunde și-ar desfășura aripile, este un itinerariu plin de provocări și încercări prin care trecem, indiferent de zona geografică.
Concluzia e că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu.
Pădurea, oricât ar fi ea de frumoasă, are și uscături. Iar zilele, deși îmbujorate toate de dimineață, unele sunt cu soare, altele pictate cu ploi reci.

Articol apărut în Observatorul de Toronto – mai, 2023.