
E iarăși primăvară în Toronto. O primăvară efervescentă, splendidă, un corn al abundenței de petale, culoare și delicatețe. În 28 aprilie s-au împlinit douăzeci și doi de ani de când am emigrat, de când am pus pentru prima data piciorul pe pământul acesta miraculos, unde aveam să ne zugrăvim o parte atât de importantă a vieților noastre.
Primele impresii au fost combinate, pentru că veneam dintr-un Cluj cu liliacul în floare, iar aici pădurile și parcurile erau încă în sepia, abia despovărate de anotimpul hibernal.
Am descoperit, îngrozită la ora aceea, că nu există liliac. Cel puțin așa am crezut eu și m-am grăbit să anunț tragedia la telefon, celor de acasă, cu lacrimi în ochi, că „în țara asta nu există nici măcar liliac”. Pentru că mie îmi devenise dintr-odată esențial. Oxigen. Era chintesența dorului meu tricolor. Iar eu, cea de atunci, nu aveam nici cea mai mică intenție să trăiesc într-o țară cu un asemenea defect major.
Câteva săptămâni mai târziu, când am descoperit că înflorește exact de ziua mea, l-am simțit cadou personal.
În paranteză vă spun că disperarea mea uriașă i-a făcut pe ai mei să-mi aducă, strecurate ilegal în valize, două crenguțe de liliac: una din grădina bunicii, cealaltă din grădina casei părintești.
Azi cresc falnic, indiferente la ploi, viscole sau călduri canadiene, două tufe mari și sănătoase, umplând violet și parfumat văzduhul din preajma casei mele. Nu mai e nici tata care le-a plantat, și nici bunicii nu mai sunt. Dar ciorchinele lor de flori trimit văzduhului în fiecare primăvară amintirea lor dragă.
Eu n-am avut niciodată intenția să emigrez. Nu a fost visul meu. De aceea am plecat sceptică la drum, luând totul ca pe o ispită de moment – un fel de aventură care avea să dureze trei ani.
„Și dacă nu-mi place, ne întoarcem, avioanele zboară în ambele direcții”.
De altfel, mă asigurasem că las în spate o marjă de siguranță: am păstrat pentru doi ani și apartamentul din Cluj, și postul meu de profesoară.
Ajunsă însă aici, Canada s-a impregnat în mine ca-ntr-un burete uscat. Pentru că emigrarea e personală, e chimie. Te poți sau nu potrivi unui loc, așa cum te potrivești sau nu unui om. Ceea ce e pentru unii nectar, pentru alții este otravă.
Începuturile noastre au fost magice. Să descoperim vastitatea unei lumi curate, uluitor de verde și de libere a fost fascinant. Impactul a fost major. Lumea ce ni se deschidea în față și ne dăruia în fiecare zi povestea ei, era atât de diferită de ceea ce noi lăsasem acasă…
Și peste toate se așternea bucuria micuțului nostru care, după fiecare experiență nouă, gen MarineLand sau African Lion Safari, ne spunea: „Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!”
Desigur că viața nu ne-a oferit doar margarete. Și nici n-am descoperit cartierul câinilor cu covrigi în coadă. Am trecut prin bune și prin mai puțin bune, am muncit și am învățat să ne potrivim aici. Căci, până la urmă, viața, oriunde și-ar desfășura aripile, este un itinerariu plin de provocări și încercări prin care trecem, indiferent de zona geografică.
Concluzia e că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu.
Pădurea, oricât ar fi ea de frumoasă, are și uscături. Iar zilele, deși îmbujorate toate de dimineață, unele sunt cu soare, altele pictate cu ploi reci.
Articol apărut în Observatorul de Toronto – mai, 2023.
Distanţa între casa de acum şi casa în care m-am născut, deşi e vorba de judeţe diferite, e totuşi “după colţ”, în comparaţie cu distanţa ta. Totuşi, când am primit din faţa blocului meu lăcrămioare şi le-am pus în ghiveci la mine-n balcon şi mi-au înflorit anul următor, ziceam că am o comoară. Îmi imaginez bucuria ta cu liliacul.
LikeLike
Distanța cred că nu se numără neapărat în kilometri fizici. 🙂 Mai degrabă în kilometri sufletești. Cred că aș fi simțit la fel și dacă aș fi fost undeva în Europa sau undeva în țară, departe de casă.
Deși au trecut atât de mulți ani, de fiecare dată când înflorește liliacul e aceeași strângere de inimă fericită primăvara.
LikeLiked by 1 person
M-ai făcut să privesc și eu în urmă, la despărțirile mele. Întâi au fost 45 kilometri, apoi au fost 100. De fiecare dată părea că am ajuns în altă țară, cu obiceiuri și priveliști diferite, la care a trebuit să mă acomodez. Dar eu am avut avantajul că mi-am alinat dorul urcând în tren și revăzând locurile natale. Iar azi… chiar trăiesc în curtea bunicilor și străbunicilor mei.
LikeLiked by 1 person
Minunat vis, Mugur, să trăiești în țara amintirilor copilăriei. De fapt, dorul e apanajul adultului, cred că indiferent că rămânem în țară ori plecăm, tot avem doruri. Eu iubesc Toronto și uneori mă simt mai potrivită aici, însă nici n-am lăsat dorul de România să prindă prea mult cheag. Am fost de câte ori am putut. Și la bine, și la greu. N-a fost an în care să nu fi ajuns la ai mei.
LikeLiked by 1 person
Dacă visul este realitate, lucrurile capătă altă coloratură. Uneori amintirea devine retrăire, iar tu te aștepți ca după colțul unei clădiri să apară o mătușă, altminteri de foarte mulți ani plecată pe alt tărâm. Este o retrăire ciudată.
Dar să știi, mirosurile nu mai sunt aceleași cu cele din copilărie. Și nici culorile.
LikeLiked by 1 person
Îți doresc să te bucuri de fiecare secundă. Oamenii și locurile se schimbă, rămân la fel doar în amintirile noastre. De aceea dorul e cu noi, vrem nu vrem. Fără să țină cont de bariere geografice. Cred, în esență, că cel mai dor este de noi înșine varianta copii, tineri… pentru că vârsta adună în carul timpului multe pierderi, despărțiri, boli, neputințe. Pe măsură ce anii vin, carul se încarcă tot mai mult.
LikeLike
Trebuie să fiu de acord cu tine. Teribil este dorul de noi înșine, cei din anii copilăriei sau tinereții!
Dar se spune că acest dor/retrăire este apanajul (defectul) exclusiv al bătrâneții.
LikeLiked by 1 person
La Multi Ani, tuturor “liliecilor” dezradacinati, EMigranti, oriunde pe Terra sunteti implantati! 🙂
>>Fête des Pères 2023<<
LikeLiked by 1 person
Mulțumim Iosif și vară frumoasă!
LikeLike
https://www.youtube.com/watch?v=Kjea4SNGeoU&t=3107s
LikeLike