Am văzut pe FB o fotografie cu un domn de 90 de primăveri, iar dedesubt tot felul de comentarii mirate în sens negativ. Chiar oripilate. Inițial nu am înțeles care era problema și de ce stimabila audiență era atât de șocată și dezaprobatoare vis a vis de domnul cu ochi albaștri pătrunzători. Imaginea nu avea nimic ieșit din comun, era doar un bătrânel, care se ținea bine, genul pe care-l întâlnim prin parcuri hrănind porumbei sau plimbându-se agale.

Nu i-am numărat degeaba anii în primăveri, pentru că, privind nebunia pomilor înfloriți acum, la final de aprilie, mi se pare o binecuvântare și un noroc fantastic participarea noastră la spectacolul naturii în coregrafia lui Dumnezeu. Și mă gândesc ce norocoși sunt cei aflați la vârsta senectuții pentru traseul lor lung. Cu siguranță și anevoios, pentru că viața este o sinusoidală cu bune și rele. Câte amintiri, câte zâmbete, dar și cât plans există în panoplia lor de amintiri.

Mi-am amintit de bunica mea, care a trăit 96 de ani și cât de stingheră se simțea, când ridurile și neputința și-au făcut casă bună în trupul ei. Și cât de mult o iubeam cu toții, însă societatea o strivea și pe ea, ca și cum bătrânețea ar fi un păcat absolut și o boală rușinoasă, o decădere din ființa tânără și puternică.

Și m-am gândit și atunci, și gândesc și acum, ce ființă ticăloasă e omul. Animalul tânăr îl domină pe cel bătrân. Îl discriminează. Sistemul medical îi transmite în subsidiar – când nu îi spune de-a dreptul – că spitalul nu îl poate ajuta, că nu e loc de vindecare, ci punct terminus.

Ați observat cum vârstnicii noștri refuză cu groază spitalul?

Domnul din fotografia de pe FB era Alain Delon, care, ce să vezi? A îmbătrânit și el. Și monștrii sacri adună ani, ajung la vârste onorabile. Dacă au zile de trăit. Pentru că în industria lor, mulți își pierd drumul înecându-se în abisurile celebrității.

E firească bătrânețea. Și e doar o etapă.