Azi nu am chef de scris. Tulburarea mi-a fost tulburată de niște cuvinte, chiar mai mult decât deja era.
Le-am primit în piept ca pe-o katana .
Tulburarea mea a fost greoi tulburată. Însă nu e deloc dificil să mă tulburi pe mine, adânc tulburata.
E ca și atunci când ți-e poftă să râzi și ți se arată un deget. Râzi spasmodic, isteric. Fără un motiv neapărat. Râzi până nu mai aer.
E la fel și acum. Doar că pe dos.
Se spune că plânsul e eliberator. Nu e. Apa ce țâșnește din privire adună plumb și te coboară în neputință, cu direcția spre minus infinit.
Ai mei intră în panică atunci când plâng. Încearcă să mă facă să încetez, ca pe un bebeluș bolnav, în pericol să facă hernie din cauza spasmelor.
Plânsul te poate rupe, îți poate sfâșia ființa, iar prin spărturi te poți prelinge dincolo, ușor. E un principiu fizic. Aluneci.
Ai mei încearcă să pună dop lacrimilor, înspăimântați că atunci când sticla s-ar goli, m-aș termina și eu. M-aș evapora spre cer în același timp cu ultima lacrimă.
Ca și cum eu n-aș mai fi (și probabil e adevărat) decât o sumă de lacrimi.
Când locuiești pe coama lacrimei, nici nu e mare lucru. Ești lichidă. Sărată. O lacrimă uriașă.
Și mă gândesc. Pentru că am tot timpul din lume.
Fiecare zi trece extrem de greu, dar, în ciudată contradicție, săptămâna zboară așa de iute…
Luni începe săptămâna, marți se pune gunoiul care se ridică miercurea, joi e deja e cu piciorul în vineri care practic e sâmbătă și duminică e obositoare. Ești cel mai obosit duminică seara pentru că vine luni.
Dimensiunile durerii sunt atât de diverse, că până și noi, ne raportăm la aceeași durere în mod diferit. Eu o trăiesc la maximum, poate dincolo de granița ei supremă. Dintr-o inconștiență periculoasă, am exersat-o, am devenit specialistă. Am făcut practica suferinței scriind. M-am jucat cu ea ca și cum m-aș fi jucat cu focul. Și m-am ars.
Scriam despre suferințele personajelor mele imaginare și plângeam în hohote. Mă opream, pentru că nu mai vedeam ecranul laptopului. Fără să vreau intram atât de rău, atât de adânc în pielea ființelor mele ficționale, încât sufeream generoasă în locul lor. Pentru că eu nu mai eram eu, ci el sau ea…
Poate mi-am scris blestemul, poate am trecut niște limite, poate am prefigurat un destin și am ridicat ștacheta atât de sus, încât destinul a intrat în joc cu mine. Și a ridicat-o mai sus.
Dacă eu am scris, și el a scris. M-a scris.
Dacă eu am plâns, și el a plâns. M-a plâns.
(Dacă aș fi știut… toate cărțile mele ar fi râs în hohote.)
Sweet & Salty 
Te-ai gîndit vreo clipă că, poate, destinul ţi-a dat să plîngi cu şi pentru personajele tale imaginare, pentru ca atunci cînd va veni vremea să-ţi plîngi durerea reală şi imensă tu să îi poţi ţine piept fiind deja “antrenată”? Poate nu sună corect ceea ce spun, dar să ştii că m-am gîndit la asta eu însumi cu ani în urmă cînd am plîns un an de zile la rînd, zi de zi, ceas de ceas, fără altă consolare (palidă) decît sticla, după ce Copilu’/PAM mi-a fost luat atît de brusc şi sfîşietor din insignificanta-mi viaţă. Chiar şi acum, scriind asta, îmi curg lacrimile şiroaie. Pentru Copilu’, pentru mine, dar mai ales pentru tine fiindcă nu pot decît să-mi imaginez cîtă durere poţi cuprinde în suflet de nici n-o poţi împărtăşi cu noi de grea ce e. Dar tu rezişti şi încă eşti deşi nu vrei să crezi asta. Ai primit un ajutor de care n-ai ştiut, ca să poţi merge mai departe cînd va fi fost vremea. fiindcă rolul tău nu s-a terminat aici, nici pe departe.
Ai să mai plîngi, n-am să te mint. Şi eu mai plîng şi al dracului să fiu dacă am să neg asta vreodată. Sufletul nu se poate nega pe el însuşi. Dar are puterea să renască. Ştii că eşti deja, într.un fel, un Phoenix. Mi-ai povestit asta cu ani în urmă. Poate cumva şi eu sînt unul. Ştii vorba: it takes one to know one. Şi vei renaşte – cu plînsul alături, căci nu te va părăsi curînd – şi vei fi un exemplu pentru mulţi. Vei fi!
LikeLiked by 5 people
Dacă așa a făcut destinul, a fost extrem de sadic. Preferam să nu mă antreneze pentru a fi o profesionistă a durerii.
LikeLiked by 2 people
Ca profesionist al durerii eu însumi aş zice că tot ce s-a întămplat a fost pentru ca tu, după toate cele, să rămîi în viaţă fiindcă rolul tău nu s-a terminat încă. E nevoie de tine aici, eşti un suflet special care mai are încă de transmis celorlalţi sentimente, învăţături, orice va fi fost considerat important de către designerii destinului. Poate chiar suferinţa supremă, acceptarea ei, e ceea ce trebuie să-i înveţi pe ceilalţi. Tu ai fost profesoară… dar poate acum trebuie să fii… învăţătorul. Te poţi ridica la înălţimea sarcinii…?
LikeLiked by 2 people
Nu vreau să mă ridic la nicio înălțime, nici să fiu învățătorul nimănui ori să am vreo sarcină, care-o fi aia.
Frumoasă interpretarea ta, dă o haină nobilă mizeriei suferinței.
Adevărul realității mele e că durerea te strivește ca pe un gândac sub călcâi, fără nicio logică, rol, țel. Fără rost chiar. Cu cruzime, pentru că ți-a venit rândul.
LikeLiked by 2 people
Nu te poţi sustrage scopului tău existenţial, fiindcă nu depinde de tine. Cîndva poate/sper că o să-mi dai dreptate. Pînă atunci nu mai insist, că nu vreau să dai cu papucii după mine.
Ceea ce ştiu e că tu ai o carapace atît de tare şi rezistentă că nimic nu te poate reduce la o pată diformă pe podeaua Timpului. Ridică-te şi umblă!
LikeLiked by 1 person
Nu pot să-ți scriu și nu-mi vine să tac. De-aceea doar atâta pot să fac, să scriu cuvintele acestea-ncetișor și să îți spun: de tine, Em, mi-e tare dor. Dacă poți, să ne mai scrii.
LikeLiked by 2 people
Uneori e așa de greu să scriu, forța gravitațională are alte valori și degetele, tastele sunt mai degrabă într-un război decât în prietenie.
LikeLiked by 2 people
Să-ți spun că știu? Dar experiența mea este cumva colaterală, deși totul a trecut direct prin sufletul meu. Nu eu eram cel care, dar am trăit împreună fiecare moment.
Deci știu dar nu știu totul, știu doar ca un scriitor care își cunoaște personajul. Am însă voie să cred și să sper, am voie să trimit către tine tot ce este bun în sufletul meu, ca să-ți devină ajutor. Și am voie să aștept, indiferent cât, ca să revii, să ne scrii și să îți scrii ție însăți, căci scrisul se referă la noi și la tine deopotrivă.
Mă iartă că m-am dezlănțuit așa!
LikeLiked by 2 people
Îți mulțumesc, Mugur! Îmi pare rău de necazul prin care ai trecut, de pierderea ta. Pentru fiecare durerea lui este cea mai mare pentru că e a lui.
Da, scrisul este catharsis.
LikeLiked by 1 person
Nu îmi ridic durerea la nivelul celei mai mari dureri, sunt conștient că a altora este mai mare, sunt conștient că la mine a venit doar un ușor recul față de ce simți tu sau ce a simțit… dar trăirile sigur sunt apropiate. Plâng cu tine acum, așa cum am plâns cu ea. Și bărbații plâng uneori, nu-i așa?
Am cunoscut și bruma de ajutor din partea scrisului, căci și eu am scris. Poate de aceea și susțin scrisul, sub forma în care simți tu.
Eu am simțit versul, încă îl mai simt uneori. La mine a funcționat, s-a curățat și liniștit câte ceva, chiar dacă nu integral. Nici nu ar fi posibil.
LikeLiked by 1 person
Ai încredere! Dacă n-ai tu, o să am eu.
Mă voi încăpățâna să am. Și să te știm și să îți fim.
LikeLiked by 4 people
Oana dragă….
LikeLiked by 1 person
Em, drag și scump Om, citindu-te aici zilele trecute, mi-am dat eu drumul spasmelor, durerilor, regretelor proprii. Și am reînceput să scriu. M-ai ajutat, tu în grea suferință fiind. Aș fi preferat să nu treci prin ceea ce treci…. Eu reînvat acum să merg (în alte nuanțe). Și ție ți se datorează. Îți mulțumesc.
Bunul Dumnezeu sau Universul să te ajute și să te ocrotească. Si sa ai oameni blânzi alături.
Noi suntem aici. Te așteptăm mereu.
LikeLike
Mă bucur, Oana. E atât de frumos să mergi. Să stai pe verticală, să fii mai aproape de lumină…
LikeLiked by 2 people
Încerc. Sunt departe încă.. atât de departe încât ce a fost ieri deja s-a pierdut. Semn că era artificială, falsă “revenirea”.
Dar răzbesc eu. Cumva. (Altădată n-aș fi adăugat asta– deci E un pas)
Ocrotire sufletească să-ți dea Dumnezeu… Sunt cu gândul la tine. Chiar sunt.
LikeLiked by 1 person
Scrie, scrie, scrie! Mișcarea degetelor îți va dezmorți sufletul!
LikeLiked by 4 people
Sufletul meu e înghețat pe vecie, nu e doar amorțit. Dar voi scrie, pentru că e singurul mod prin care pot să respir.
LikeLiked by 1 person
Știu că nu îți place/plăcea să întâlnești oameni și ca un introvertit adevărat subscriu la acest impuls. Dar îmi doream/imaginam să te întâlnesc într-o zi, pe unul din drumurile vieții, măcar pentru un autograf (altul, decât cel de pe Pași). Aveam pregătit chiar un cadou care sunt sigur că ți-ar fi făcut multă plăcere. Acum? Strânge parf. Ți-ar face aceeași plăcere să-l ai? Poate. Dar cum ți l-aș putea oferi?
LikeLiked by 1 person
Discutabilă la mine treaba cu a fi introvertită…
(acum poate că oi fi fiind, acum nici nu mai știu cum sunt, pentru că nu mai sunt). Era plănuit să ne vedem – știi bine că am povestit de câteva ori și ți-am promis… nedefinit, e drept. Pentru că ultimii ani au fost pentru mine foarte foarte încărcați, am fost mai mult pe drumuri decât acasă. Eram eu uimită când mă uitam în pașaport și număram zborurile – parcă aș fi fost în competiție. Și probabil că eram, cu mine însămi.
Iar când am fost acasă am avut musafiri prieteni sau/și familia.
Am simțit-o mereu cumva (nu întreba cum că nu am răspuns) pe Gabi pe aceeași lungime de undă cu mine. Desigur că aș fi vrut să o cunosc pe Maria, să o mângâi pe Evo… însă lucrurile nu se așează mereu.
Îți imaginezi că ai timp. Că-n veșnicia lui, timpul e generos. E cu sine, ca orice mare egoist. Nouă ne dă cu lingurița. Și nici aceea plină.
LikeLiked by 1 person
Problema ar fi fost cu Evo, dacă se lipește de cineva, greu se mai dezlipește! Totuși, în altă ordine de idei, am un obiect care îți aparține de câțiva ani, cadoul mai sus menționat, și nu știu ce să fac cu el, de fiecare dată când dau peste el…oftez.
LikeLiked by 1 person
PS. …nu îți place/plăcea să întâlnești oameni…
LikeLike
Imi pare rau de cuvintele alea ca o katana. Daca as putea le-as lua inapoi pana la ultima litera dar nu voi renunta la tine. Niciodata!
LikeLiked by 2 people
Nu ai cum opri vorbele. Până la urmă așa e făcută lumea, să ducă stindardul negru mai ușor decât pe cel al bucuriei. O nenorocire se află mai iute decât o bucurie, sau o reușită.
Iar tu ai acționat din prietenie pură, din inima ta atât de bună. Știu asta. Și tu știi că știu asta.
LikeLike
Em, cărțile tale alină și bucură. Dacă e să se întoarcă ceva la tine din tot ce-a oferit scrisul tău, alinarea și mângâierea aș vrea să se întoarcă. Și eu cred că așa va fi. Am mai spus, ai oferit mult prin scrisul tău.
Toate gândurile noastre bune sunt pe pragul tău. Le deschizi când crezi, când poți, când vrei, dar sunt acolo.
LikeLiked by 5 people
Simt gândurile și vorbele voastre, sunt ca un pansament. Doar că rana mea e oribilă și infectă. Avându-vă pe voi aici, cu mine, aș spune că sunt extrem de norocoasă. Asta dacă nu mi s-ar fi demonstrat că sunt cumplit de ghinionistă.
LikeLiked by 1 person
Eu cred ca niciun personaj creat de tine nu ți-ar fi împrumutat de buna voie lacrimile și suferința pentru ca sunt recunoscătoare ca le-ai făcut nemuritoare. Mai degrabă îți aducem noi lacrimile, neștiind cum sa îți spunem una alta, fără sa te tulburam. Putina delicatețe nu ar strica, chiar dacă, încet încet, ne cam dăm seama ca durerea ta nu ar trebui explicata. Disperarea, evidenta lucrurilor te vor face des sa plângi pana la epuizare. E firesc. E natural. Nenatural ar fi sa impietresti de durere. Mi-e tare teama doar ca ai putea plânge fără sa ne mai spui asta, ca în primele luni. Eu, de exemplu, nu pot plânge de una singura, ci am nevoie de un umăr. Dar eu nu cunosc durerea sfasietoare. Sa te încurajez ar fi acum potrivit, dar nu știu cum și nici nu te vad primind ușor ceva care e făcut din instinct. Și din iubire, dar acum nu as vorbi despre asta. Îmi spuneai ieri ca sunt prea empatica. Sunt. Cu tine, mai ales. Sunt pentru ca nu mai am cum sa fiu altfel, pentru ca te înțeleg și îmi simt stomacul în gat de câte ori ma gândesc la tine cât suferi și cum suferi. Atâta tot ca eu îmi permit sa ma gândesc cu o fărâmă de speranța la imblanzirea ursului ăluia din tine. Deși….
Sa ne ierți, Em, dacă tulburam mai mult decât încercăm să îți fim… alături..
LikeLiked by 5 people
Eu mi-am dus mereu suferința în tăcere. Așa sunt ca structură, așa e mama, de aceea e uriaș de greu ce fac acum, să îmi înșir lacrimile ca pe un șirag de perle, la vedere.
Adevărul e că nu știu ce să fac cu mine. Pur și simplu nu știu. Discut cu un soi de terapiști (încă nu am făcut pasul spre psiholog, tot amân) care sunt total non-invazive, pt că tendința mea e să refuz, să zic nu la orice. Mi-au sugerat tipul acesta de comunicare, iar faptul că voi sunteți cu mine, e… nici nu știu cum să zic. Bine.
Dar „bine”? Pt că nu mai am în vocabular cuvinte bune.
Nu ești prea empatică (adică nu cu conotație negativă) – ești foarte empatică și caldă în cel mai alinător sens și tu știi că te simt foarte aproape.
LikeLiked by 3 people
a fost iubire in “Ana” si “Promisiuni”. le-am citit printre lacrimi. da, ai pus multa iubire in ele. ai pus si suferinta.
un scriitor are o viata. una pe care o traieste dincolo de carti. o viata cu bune si mai putin bune la fel cum si noi, cititorii tai, traim o viata care uneori doare. noi nu scriem personaje, nici destine, dar vezi, suferim. suntem personajele propriilor noastre povesti de viata. povesti pe care nu stim cine le scrie.
nu e despre ce ai creat, Em. cartile tale au fost stranse la piept. au fost iubite.
e despre cum nu stim niciodata ce vrea sa faca viata cu noi.
nu esti singura, Em. de departe suntem noi, nu stim decat sa-ti scriem ceea ce simtim pentru tine. pe cei de aproape lasa-i sa te stranga la piept, lasa-i sa-ti șteargă lacrimile, lasa-i sa va fiti aproape.
lasa-ti timp, daca nu poti fi altfel, dar nu te pierde, Em!
LikeLiked by 5 people
Deși nu sunt singură nici aici și nici în realul meu, sunt cumplit de singură. Îmi las timp, pentru că nu am altă alegere. dar timpul e adesea neputincios.
LikeLiked by 1 person
am sters de mai multe ori ceea ce am vrut sa-ti scriu. am sters fiecare cuvant. ti-as sterge fiecare lacrima, Em. stiu, durerea nu pot sa ti-o sterg.
aduna ce mai poate fi de adunat si lasa ce e de lasat. iti va fi sufletul durere-iubire. stiu asta. si inima grea.
nu poti ramane prizoniera, Em! e o capcana. viata asta e o capcana. tu mai ai atat de multe de facut!
LikeLike
Intenția ta e atât de bună… dar cum să ștergi ploaia de apă?
LikeLiked by 1 person
Draga mea Em, draga Ela, iti scriu cu lacrimi in ochi. Nici nu gasesc cuvintele pe care le simt cu care as vrea sa te mangai. Chiar daca maine voi relua rutina cotidianului, durerea ta ramane in spatele gandurilor mele si imi strange sufletul. Poate ca iubirea noastra, a tuturor celor care sunt alaturi de tine de departe sau de aproape, poate purta macar putin greutatea poverii tare sufletesti. Te imbratisez
LikeLike
Draga mea Em, draga Ela, iti scriu cu lacrimi in ochi. Nici nu gasesc cuvintele pe care le simt cu care as vrea sa te mangai. Chiar daca maine voi relua rutina cotidianului, durerea ta ramane in spatele gandurilor mele si imi strange sufletul. Poate ca iubirea noastra, a tuturor celor care sunt alaturi de tine de departe sau de aproape, poate purta macar putin greutatea poverii tare sufletesti. Te imbratisez
LikeLiked by 1 person
Îmi pare rău, Simona că nu ți-am răspuns la telefon, dar nu am putut. Am realizat în ultima vreme că, pentru a putea vorbi, ai nevoie de putere. Iar eu sunt deficitară la capitolul ăsta. Nu pot vorbi cu nimeni.
Aici pe blog spun două vorbe… și e greu. Însă am promis și nu știu să nu mă țin de promisiuni.
Mulțumesc
LikeLiked by 1 person
Eu nu știu ce să spun. Dar sunt aici, cu inima strânsă de durerea ta, Em.
LikeLike