Nu scriu mereu. Și nu citesc mereu.
Unele zile trec ciudat, fără nimic.
Mă învăț cu noua eu așa cum aș reînvăța să merg, să vorbesc.
Nu sunt o elevă bună.
Uneori chiulesc, fug de la școala vieții, lipsesc de la cursuri. Iau note proaste.

E multă liniște în jurul meu și îți spun cu o sinceritate spartă și inutilă că e un bine că sunt în țara asta.
Bine… nu e ceea ce știi tu, pentru că noțiunile mele s-au schimbat. Locuiesc într-un alt univers unde, deși am aparență de om, nu sunt om. Nu sunt deloc om. Niciun pic de om nu mai e în mine.
M-am golit de propriul sens. De propriul eu. De propriul sine-mine.
Așa că binele nu e tocmai bine. Nu știu să-l explic. Dicționarul e inutil.
Dex-ul habar nu are de vorbe. E vai de capul lui.

Spuneam că mi se potrivește să fiu acum și aici. Că-mi pot croi liniștea cum vreau, iar când nu vreau o pot lăsa pe masa ori în grădină, ori în pădure. Și o găsesc în același loc, așteptându-mă tremurând speriată, tăiată, însăilată. O pot lua în brațe. Și putem plânge netulburate și eu și liniștea mea, până când vine seceta și ne evaporăm în ceruri amândouă. Ciclul naturii.

Încerc să înțeleg de ce mi s-a repartizat o porție atât de generoasă de durere. Azi nu știu. Însă va veni timpul să înțeleg. Știu că va veni și explicația. Toate au sens, indiferent cât de lipsit de sens ar părea totul.

Uneori uit, deși nu uit niciodată.
Și mă trezesc de propria-mi durere, înfășurată ca un cocon în sarea lacrimilor mele, a sângelui personal.
Atât de personal.

Ca și cum mi-aș putea uita vreodată sufletul.