Azi ar fi de plimbat prin ploaie. Dar presupun că nu-s destul de romantică pentru asta. Mi-e că trebuie să mă schimb, să mă usuc și am atâta treabă… Poezia tinereții a cedat locul prozei maturității. Am făcut o excepție, am ieșit două minute să fac poze pentru voi.
Astăzi nu am să vă vorbesc despre cărți, deși au venit din tipografie și sunt superbe, au plecat spre librării, altele se coc în stup. Una excepțională e acum în tipar… etc.
Am să vă vorbesc despre oameni și despre întruniri literare. Plănuim o întâlnire SIONO, unde să fie o lansare generală. Acum, că lucrurile reintră în normalitate, ne dorim să oferim cărților SIONO și această oportunitate. Eu nu știu ce să cred despre genul acesta de manifestări. Pentru că am auzit multe păreri contra: că lumea nu prea vine, că nu se cumpără cărți, că e mult zgomot pentru nimic. Totuși se fac, într-un fel de virtute a inerției. Și noi vom proceda la fel. Adică vom da o șansă și vom vedea care e următorul pas. Și, cu siguranță, vom participa la târgurile de carte mari.
Așa că: Dorim să organizăm un eveniment, o întâlnire literară, undeva în a doua jumătate a lunii iulie. Unde? În București. Cum gândim lucrurile? Să fie o lansare generală cu scriitorii care pot participa. Cu colegi de la editură, cu Oana Stroe și Issabela Cotelin, cu alți invitați. Ce cărți vor fi lansate? Vor fi prezente toate volumele apărute la SIONO, vor fi cu siguranță surprize și prețuri speciale. Vor fi lansate cărțile autorilor care vor fi acolo. Vom face un orar și vom fixa data în funcție de programul vostru. Asta înseamnă că va fi într-o zi de weekend. Vă spun din timp pentru a ne putea organiza, pentru a vedea câți vom fi și dacă vom fi. Vă așteptăm părerile.
Azi vă aștept la o cafea simplă. Poate cu o floare de salcâm. După rutina mea. Mă trezesc în fiecare zi și, înainte de cafea, pentru că e cald, ies să ud grădina. Întotdeauna Fernanda e afară. O salut, apoi o sun pe mama, apoi ele se salută una pe alta prin intermediul meu, și apoi rămân cam o oră cu mama. Și vorbim până ce termin eu de îngrijit mica mea desfășurare verde.
Am pus iarbă și flori în majoritatea spațiului, dar am lăsat o fâșie (de dragul vecinilor) unde am plantat câteva vegetale: roșii, anul ăsta (pentru prima oară) fasole. În rest am busuioc, mărar, mentă și leuștean. Cele din urmă cresc singure în fiecare an. Atât e inventarul grădinii din spate, dacă nu pun la socoteală cei patru pomi: măr, cireș, gutui și prun și tufele de liliac și mulțimea de flori din loc în loc. Chiar și fasolea, trebuie să vă mărturisesc, a fost un accident. Am vrut să iau din aceea cățărătoare care face flori frumoase și acoperă gardul, Da, doar că eu nu știam că există două tipuri și am luat una pitică ce crește în cuiburi ca găina. Acum oi vedea ce va ieși, dar nu are aspirații de cățărător, iar eu am luat ce mi-a picat prima oară în mână.
Nu mă pricep la grădinărit și nu îmi place. Ce-mi place e, însă, ordinea. Așa că iarba e tunsă școlărește, grădina udată și roșiile copilite și legate. Fernanda a insistat să punem roșii – ea ne dă în fiecare an răsaduri – ne-a zis că e păcat de pământ să punem doar iarbă. Nu știu de ce e păcat de el, că mie îmi place să aleg din magazin legumele și fructele. Dacă mă bazez pe grădina mea… 😀
Da, dar ea stă tot timpul în grădina ei, care e toată cultivată și aranjată, ca o farmacie, pe când mie ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba mi-e dimineață, ba mi-e că mă dor șalele să mă aplec, ba mi-e că nu știu să manevrez mașina de tuns iarba. Și tot timpul mi-e că nu am vreme. Sunt super ocupată cu ale mele.
Mama spune că am grădină de jucărie. Mama e varianta românească a Fernandei, așa cum Fernanda e versiunea portugheză a mamei. Sigur, mama e mama și o iubesc de nu mai pot. Dar curajul și energia pe care le au ele nu se mai întâlnește în zilele noastre. Cred că sunt extraterestre. Nu am altă explicație. Așa zice și Aida, fiica Fernandei. Noi obosim, uitându-ne la ele.
Și vă spuneam de cafea, dar m-am pierdut în zona verde. Cu mama la telefon, ud în spate, apoi în față. Apoi sunt atentă să nu rămână apă în furtun și îl încolăcesc în dispozitivul lui. Abia după ce mi-am făcut datoria față de grădină, merg în bucătărie, unde macin cafea. Și cana aia fierbinte și neagră e fericirea dimineții mele Cu ea mă apuc să scotocesc în virtual să văd ce se mai petrece și ce trebuie să fac prima dată. Mă pierd în ce am de făcut și, cum clipesc, e după-amiază. Voi? Cu siguranță aveți dimineți mai interesante. La mine e domestic totul și cuminte. Doar azi am văzut un raton cu un ratonel, trecând strada. I-am văzut din bucătărie. Micuțul nu mergea destul de repede și mama s-a oprit și l-a luat de gât în gură și s-a dus așa de iute că, fotografiile pe care le-am prins sunt proaste și de la distanță.
La editură surprizele se țin lanț. Vin de la tipar niște minuni de cărți pe care, dacă ajung în mâna voastră, o să le iubiți. Eu. Și atât – de Aura Lupu Fiica Zeilor – Nicolina Halgaș. Zorile ochilor tăi – Ovidiu Ștefan Copiii viitorului – Cristina Dinu. Foarte bune. Sunt mândră de fiecare în parte.
Și pregătim o surpriză la editură – dar nu vă spun încă nimic. 🙂
Cărțile se găsesc în librării prin țară și în Franța la Galeriile Moldave. Ce să vă mai spun? E iunie. Vara a venit pe neștiute. Cum e cafeaua pe la voi?
Dar din dar se face rai. Am o floare de iasomie. Virtual am primit-o și virtual o dăruiesc mai departe. Azi, la cafea, parfumul ei, mister și imaginea a două cărți care se coc la SIONO…
Știm cu toții cât de importantă e prima impresie. Recunoaștem sau nu, dar, de multe ori, această primă impresie poate fi pasul spre un nou destin. Sau ratarea unei uși deschise larg către noi. Ocazia primei impresii o ai doar o dată. Și omul și cartea… Veți spune că nu haina face pe om. Așa e, dar îl îmbracă.
La o carte se muncește foarte mult. Ani. Luni în cel mai bun caz. Merită să fii atent la fiecare detaliu când lucrezi la miracolul ieșirii ei în lume. Iar pentru mine, pentru noi, acest lucru este extrem de important, de aceea fiecare carte care a ieșit și iese la SIONO are o copertă profesională.
Cele două volume, care se pregătesc pentru primul lor zbor, au în comun un nume: Sasha Segal, despre care m-ați auzit vorbind de multe ori. Profesionalitatea și pasiunea cu care lucrează Sasha transformă fiecare copertă într-o compoziție, într-o ecuație perfectă nu doar cu manuscrisul, dar și cu autorul. În acest caz e vorba de genuri diferite, însă ea a găsit fiecăreia mănușa potrivită. Ordinea în care le prezint este cea cronologică și alfabetică.
Cartea Nicolinei Halgaș zămislește lumea Transilvaniei anilor 500, în sud-estul Munților Trascău. „Aici, pe teritoriul numit în prezent Piatra Craivii, a existat unul din centrele spirituale ale dacilor – cetatea Apoulon, locuită cândva de triburile dacilor apuli, ultima fortăreață a lui Decebal cucerită de romani.” spune scriitoarea. Protagonista este zeița Bendis, întruchipată într-o fecioară ce locuiește singură în munte și aduce leacuri oamenilor. Și dragoste, și război, și mitologie, și descântece, vrăjitoare rele și zâne bune…
Aura publică cea de-a treia ei carte, un roman de data aceasta, așteptat, cu siguranță, de noi toți. Eu. Și atât este o carte foarte bine scrisă, o carte dură, inspirată de un caz real. Traficul de persoane a lăsat răni adânci în multe familii, în multe suflete, iar Aura exploatează acest subiect, gradând foarte bine acțiunea, conturând cu pricepere personajele, punctând întreaga compoziție cu imagini picturale din natură, contrastând metaforic, de multe ori, cu lumea umanului. Surprinde emoțiile și frica, întrebările, neputința și puterea de a renaște din propria cenușă.
Mi-e greu să nu vă dezvălui mai mult. Vă recomand din toată inima aceste două cărți. Sunt bune, bune.
Azi vă presar niște steluțe de mai în cafea. Steluțe din floarea de gutui din grădină. De ce? Pentru că e o lună specială și o zi specială. Iar floarea de gutui e perfectă. E o ștampilă aplicată zilei de 19 mai.
În țara străzii mele e o primăvară abundentă și o căldură văratică se întinde ca o pânză de păianjen în tot orașul. Mi-am mutat biroul în cel mai luminos loc din casă și, deși în general îmi pun muzică, faptul că sunt la doi metri de ieșirea în grădină, unde las doar ușa de sticlă să văd verde, nu am avut inimă să acopăr ciripitul ghiduș din pomii mei tot mai îndrăzneți răsăriți în fiecare primăvară. Nu le înțeleg limba. Poate se ceartă, poate bârfesc. Nu știu ce-și spun, dar clinchetul lor argintiu plouă o liniște ce se strecoară odată cu razele de soare și cu verdele ierbii și al pomilor pe biroul meu. Asta e noutatea de azi. Un nimic pentru alții, pentru mine o bucurie domestică, întâmplată într-un cotidian absolut firesc ca un ghem uriaș cu un fir ce se deapănă monoton și sigur. Încă o zi.
(Banner realizat de colegul nostru Răzvan – ați văzut ce coperte face? Colegii au pregătit un pachet special pentru azi.)
La Siono sunt noutăți extrem de frumoase. Au venit chiar azi de la tipar cărțile Irinelor. Sunt deosebite. Este ciudat, dacă stau să mă gândesc, cărți ca acestea (și mă refer la cărțile bune în general) ar fi fost extrem de așteptate, devorate, făcute ferfeniță de prea multele răsfoiri. Azi oferta este prea mare. Se scrie masiv. Se spune că posteritatea va face dreptate cărților bune. Dar oare avem vreme și răbdare să așteptăm?
Azi am primit o carte din țară. Nu e prima dată când personalitatea autorului se substituie talentului și sunt dezamăgită. Ca atunci când mergi la pomul lăudat. Voi pățiți asta? Să luați o carte despre care se spune și se zice… Și când o deschizi citești, citești, și iar citești și, după o sută de pagini, îți vine să pui mâna pe creionul roșu și să subliniezi… Dar știi că nu vei schimba nimic. Îți promiți că poate într-o zi… Sunt prea multe de construit și jobul de Țepeș al literaturii române e full time.
Dar să vorbim despre frumusețile noastre:
Cartea Irinei Alexe e foarte bună. Genul de carte pe care o citești cu sufletul. O trăiești. Tremuri și te regăsești, râzi cu ea și spui: silly girl, cu simpatie. Îi spui ei și îți spui ție. Și ei îi spui: rămâi la Paris. Și lui îi spui… Și, Doamne ce îi mai iubești…
Irina-Cristina Țenu a decis că viața și omul trebuie să aibă un dialog. Sau mai multe. „Conversații cu viața” este o carte de dezvoltare personală. Ridică întrebări pe care fiecare dintre noi și le pune. Irina ne dă răspunsurile și ne demonstrează că acestea de fapt sunt în interiorul nostru. Să privim în noi. Să ne cunoaștem, înțelgem și iubim.
SIONO e lumea coincidențelor, luna mai e a mai multor dintre noi. Eu și Petruța împărțim ziua de azi, culoarea albastră și multe altele. Așa că îi spun La mulți ani, fată frumoasă! Și vă arăt ce surpriză mi-a făcut de ziua mea, de ziua ei. De ziua noastră.
Pentru că de fiecare dată vă dăruiesc la cafea ceea ce am mai bun, azi vin cu flori roz. Nu să le mâncați, să le admirați. Strada mea e invadată. Apoi pădurea, e trează și ea. Verde. Ba și o căprioară mă aștepta pe pod să mă întrebe ce mai e nou. Ce citesc. Ce îi recomand.
Luna mai stă sub semnul numelui Irina și al cărții. Cele două Irine au în comun și faptul că fiecare dintre ele publică a doua carte cu SIONO Editura.
În curând „Un loc doar al meu” al Irinei Alexe, fată de mai, care schimbă prefixul în 22 și scoate o carte excepțional de bine scrisă. Am trăit povestea, emoția, gândurile Irinei și o recomand cu tot sufletul. Ca noi toți, Irina caută „un loc doar al ei”, pendulează între lumea satului mămăiței (bunicii), un sat din apropierea capitalei, unde în vacanțe ea găsește liniștea, dar și neliniște – căci aici își cunoaște prima iubire, căreia îi dăruiește virginitatea. O scurtă vacanță de trei săptămâni la mama ei, care lucra ca economistă în capitala franceză, se permanentizează și Irina cunoaște și se cunoaște. Și experimentează, și observă. Deosebită cartea. O să vedeți!
Irina Cristina Țenu s-a născut în 21 mai. Nu știu câți ani împlinește și pe doamne nu e frumos să le întrebi. Cartea ei se numește „Conversații cu viața” și e o abordare foarte interesantă, care se încadrează în genul eseistic. Fiecare cititor se regăsește în acest volum. Sunt răspunsuri la întrebări existențiale, sfaturi de relaționare, modalități și definiții a ceea ce simțim, a firescului nostru uman. Autoarea subliniază ce este esențial în viață și confuzia pe care o face omul ce se crede veșnic, confundând clipa cu eternitatea.
Copertele sunt realizate aproape în totalitate de colegul nostru Răzvan Aricescu. Și sunteți primii care le vedeți. Superbe, nu-i așa? Săptămâna viitoare vă mai povestesc. Am alte surprize frumoase în sertar. Și vă arăt un pic de pădure și strada mea înflorită.
La noi, în Ardeal, Paștele și Crăciunul s-au sărbătorit întotdeauna trei zile. Ca-n povești. Poate că așa e și la voi. Prima Zi de Paști, A doua… etc. Am perpetuat această tradiție, așa că în fiecare dimineață de sărbătoare ciocnim ou și mâncăm cozonac. Pe lângă altele. 🙂 Bunătăți fac. Doar sunt ardeleancă. Am în gene gustul tricolor și nu pot altfel. Deși, trebuie să recunosc, am pornit de la zero și am învățat să gătesc abia când m-am măritat. Apoi am prins drag de joaca aromelor și gusturilor, de pastelul decorațiilor… Așa că azi la cafea vă servesc cu cozonac. Și cu cărți. La SIONO e ca în bucătărie. Manuscrisele sunt în diferite stadii. Ați văzut în filme bucătăriile acelea ocupate de restaurant. Așa e și la noi. Unele sunt la cuptor. Altele în faza de ingrediente. La unele se lucrează copertele, la altele se fac biografii, se redactează, corectează. Cât crește aluatul cartea vorbim cu autorii, ne sfătuim. Zboară ideile între noi ca fluturii vara. Cele trei frumoase au plecat spre librării și spre autorii lor. Emoție.
„Trăiri” – Irina Magierka – poezie
Lirica Irinei Magierka, este o alchimie a simțurilor ce recreează Universul, îl domesticește, transformându-l în argintul unei oglinzi transcendentale. Irina se scrie pe sine, revărsând ca printr-o pâlnie, dinspre ea înspre lume, emoții puternice care surprind realitatea în tentaculele unei abordări metafizice și o fixează spectaculos în imagini surprinzătoare pentru simțurile celui cu care intră în contact. (Em Sava)
Copertă – Sasha Segal
„Lucette”, de Cosmisian – roman
Lucette e povestea unei poveşti, care-ţi spune o poveste. Şi dincolo de orice joc de cuvinte, Lucette e un proces. De creştere, de dezvoltare, de suferinţă, de acceptare, de renaştere. E un drum pe care-l parcurgi cu inocenţă de copil, cu emoţia primei iubiri, cu teama de necunoscut, cu teama de neprevăzut, dar cu siguranţa că, la capătul lui, vei avea lumea la picioare. O lume creionată în culori împrumutate dintr-un „curcubeu pe nisip”. Simţi, de la primele pagini, că te poţi lăsa să rătăceşti între file, autorul îţi oferă din umbră sentimentul că te va ghida, că te va ajuta să te regăseşti doar ca să te pierzi iar, că va fi acolo și-ţi va şopti traseul, îţi va lăsa indiciile care să-ţi reclădească drumul spre tine sau dinspre tine spre un alt tu. Iubeşti, pe rând, toate personajele, fără să ai o descriere foarte clară a lor. Ştii, vag, cum arată ele, dar când ai imaginea asta, deja le iubeşti pentru ce sunt ele, pentru cum sunt ele. Pe Lucette o iei în braţe de la primul ei zâmbet dintre rânduri. Şi nu o mai laşi, aşa cum nici ea nu-şi lasă iepuraşul mult iubit. E inocenţa pe care ai dus-o cu tine prin viaţă, printre ani, ai strâns-o la piept şi ai ferit-o de iernile sau furtunile prin care viaţa te-a obligat să treci. Dar ai rămas copilul care crede că „soarele are burta mare şi e uscat în suflet” pentru că, nu-i aşa, „la umbra unui copil mic, se ascunde un suflet răcoros şi sincer”. (Potecuța)
Copertă: Ioana Țiț și Răzvan Aricescu
„O altă ea”, de Petruța Petre – roman
Un roman ca un joc cu pioni – joc al sorții în care planurile firești ale cotidianului se pot cufunda în noaptea vieții și a temerilor. Dragostea inițială poate eșua în neîncredere și frică, iar vârsta se dizolvă firesc în puritatea dragostei, o iubire târzie dovedindu-se a fi prima, a fi ingenuă și curată, a fi cea adevărată. Emoțiile înfloresc subliniind truismul că niciodată nu e prea târziu. O altă ea, cea de-a noua carte a scriitoarei Petruța Petre propune cititorului psihologia unei femei aflată la răscrucea a trei bărbați, oscilând între virtual și real, consumată de întrebări și răspunsuri al căror zbucium se poate liniști la malul mării. Va reuși Cristina să devină o altă ea? (Em Sava)
Copertă: Răzvan Aricescu
Aceste trei cărți, care vor ajunge și la mine curând, sunt foarte frumoase. Au grafică și pe interior. De conținut nu mai vorbesc. Doar sunt cărți SIONO.
Mă opresc azi aici. Vin săptămâna viitoare cu altă cafea și alte noutăți.
PS: Vouă vă place noua formulă de WordPress? Mi se pare că pierd mult mai mult timp. Sunt enervante Block-urile în care sunt textele. Prea multe operațiuni să pui o poză. Doar mie mi se pare că e mai greoi?
Vă doresc Paște cu bucurie și lumină sfântă! Am dat peste această fotografie și nu am putut să nu o împart cu voi. Câte bordeie atâtea obiceiuri, se spune. Așa este. Și atâtea credințe și concepții și ritualuri acum și cu prilejul altor sărbători. Ce au în comun? Miezul binelui și năzuința spre pace și liniște personală. Nu vă dau sfaturi că aveți sacul plin. Vă doresc să fiți bine și sănătoși și împliniți! Și să vă zâmbească masa și casa, așa cum zâmbește a mea cu cele câteva lalele pe care le-am cules din grădină. Știți că nu-mi plac florile tăiate și m-am simțit vinovată că le-am adus în casă. Că le prefer în ghivece. Dar am avut nevoie pentru niște poze și excepția întărește regula. Nu-i așa? Să aveți parte de căldură ca lalelele mele, care, din bosumflate cum erau, s-au întins și s-au deschis cât au putut ele.
Pe la mine a venit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu. Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o pe acest pământ. Și, dacă tot aduc în discuție, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană. La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată. A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.
La SIONO e ca în stupul de albine. Dacă ne-am putea clona ar fi minunat. Și dacă ne-am mai găsi ajutoare. 🙂 Care aveți timp și nu știți ce să faceți cu el… 🙂
Azi au plecat spre librării cărțile nou apărute. Sunt splendide. Cei care aveți pagină de FB ați văzut în fiecare zi cât de frumos sunt aplaudate de cititori. Aș vrea să fie românul mai mare consumator de carte… Din tot sufletul vă încurajez să vă cumpărați cărțile din librării. Știu că e mult mai comod să le comandăm online. Dar cui lăsăm librăriile? Dăruiți-vă această bucurie și SIONO vă dăruiește la rându-i o carte gratuită. Demonstrați că ați cumpărat o carte SIONO dintr-o librărie fizică și primiți una cadou. Ce să vă mai spun? De Paști (cred că de mâine începe) au pregătit colegii mei pachete speciale de iepuraș. Nu prea înțeleg ce are iepurașul cu sărbătoarea sfântă, cred că mai degrabă zburdă el haotic că e primăvară, dar hai să-l punem responsabil la cărți. 🙂
Noutăți? Da, firește că pregătim. Eu acum sunt cu inima între filele Irinei Alexe. Deosebit de talentată. O să vedeți. Irina publică a doua carte cu SIONO. Și mai vin surprize: Aura Lupu (da, chiar ea), Nicolina Holgas, Irina-Cristina Țenu – tot la a doua carte SIONO. Avem și poezie, un volum deosebit, semnat Ovidiu Ștefan, unde se vor regăsi și fotografiile talentatei mele prietene Simona Czene (Voichița). Deci avem brațele pline. Însă timp de o cafea tot ne facem. 😉
Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele. Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag? Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂
Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.
În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.
V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente. Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO. Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!
Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase. Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.
În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂
N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂
Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.
Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită. Dacă mai sunteți pe aici:
„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”
Scriitoarea Petruța Petre a cumpărat „Ana” și mi-a dat de veste în felul ei caracteristic. Petruța este profesoară de limba și literatura română și tocmai a publicat la SIONO cel mai recent roman al ei, „O altă ea”, cea de-a noua ei carte. Bucuria mesajului de la un om atât de frumos o așez aici, în colecția „Ana”
Mărurisesc că am fost sceptică, l-am început cu o tatonare prealabilă, l-am răsfoit, l-am supus unei observații minuțioase. Apoi am admirat desenele, care sunt adevărate opere de artă, am citit impresiile și aprecierile de la final și azi, hotărâtă, l-am deschis. Doamne, nu am bănuit nicio clipă ce mă așteaptă! Romanul acesta m-a tulburat profund, m-a răscolit și a săpat adânc în mine. Am plâns neputând să intervin, am zâmbit în momentele de pace, am fost fericită în clipele de împlinire. Maria este pentru mine un arhetip, sunt eu, tu, ea… este o voce feminină în toate ipostazele. Maria este femeia. Da, m-am gândit la “Ion” al lui Liviu Rebreanu, la “Mara” lui Ioan Slavici, la “Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. Da, este un roman realist, este o monografie a satului ardelean din perioada interbelică. Da, este un roman social cu o intrigă puternică și un fir narativ pe măsură. Este, dar mai presus de toate este viață. Îl las să se așeze un pic în mine, a fost ca o piatră aruncată cu forță care a tulburat toată ființa, apoi revin. Romanul acesta este valoros. Nu aș ști ce să citez mai întâi din el, e totul esență: ” Maria a simțit că bărbatul acesta o iubește atât de mult încât porțile Raiului își deschid lumina.” , ” Dar aerul dintre ei lua foc și rămânea încins mult timp după ce pleca.” Em, iartă-mă că spun asta, dar l-am îndrăgit pe Sándor, este un vis! Felicitări din suflet! Știu, cuvintele mele sunt sărace acum. Dragilor, aici îl găsiți! https://www.sionoeditura.com/
Și azi mi-a scris:
„Dragostea lor nu a durat trei ani așa cum spun astăzi specialiștii.”
Romanul “Ana”, de Em Sava este uimitor de la prima până la ultima filă. Transmite atâtea emoții încât la un moment dat e nevoie de pauză pentru a calma intensitatea trăirilor: bucurie, încântare, revoltă, tristețe. Sunt și multe lacrimi care-și cer dreptul la viață.
Este un roman realist, o autentică monografie a satului ardelean, Sava, din perioada interbelică, dar aduce în prim plan și ororile celor două războaie care au devastat conștiința oamenilor smulgându-i din rădăcină și replantându-i în același pământ. Satul în sine este un personaj care trăiește intens fiecare moment și marchează destinul personajelor.
Simetria dintre început și final se realizează prin dorința de a învinge. La început o întâlnim pe Maria aducând-o pe lume pe Ana, dându-i viață, iar la sfârșit venirea lui Alexandru de pe front face același lucru: îi redă viața.
Maria este personaj puternic și docil, de o sensibilitate rară și o inteligență ascuțită. Renunță la viața sa pentru cea a copiilor și este oricând pregătită de sacrificial suprem. Am văzut în ea destinul tuturor femeilor, de parcă de la ea a plecat cumva născocirea aceasta numită femeie. I-am admirat forța, m-a durut suferința, m-a indignat resemnarea, m-a tulburat rigiditatea. O femeie care înglobează în ea mii și mii de femei.
Ana preia parcă destinul mamei sale, dar are forța să intervină asupra lui. Este tot o Maria, dar mult mai sigură pe ea, mai hotărâtă. Ana știe să lupte pentru iubire, și-o asumă ca pe unicul scop, nu se teme să refuze, nu se teme de gura lumii. Crescută fiind cu această molimă numita gura lumii, ea pășește printre oameni cu certitudine, împlinindu-și destinul fără teamă.
Acțiunea de derulează într-un ritm alert și trecerea de la o stare la alta este uimitoare. Planurile narative se întrepătrund armonios, procedeele artistice utilizate fiind variate: de la înlănțuire se trece la alternanță, apoi apare inserția în anumite secvențe narative ceea ce activează constant memoria cititorului aducându-i în față, ca la teatru, toate personajele rând pe rând.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții în discursul narativ. Descrierea fixează coordonatele spațio-temporale și ajută la definirea personajelor, aici apare și tehnica detaliului, descrieri minuțioase ale spațiului, ale unor trăsături de o finețe rară: vestimentația, fizionomia.
Narațiunea obiectivă își realizează cu succes rolul de redare a realității: prezentarea veridică, prezența toponimelor, personajele tipice sunt complexe aflate în evoluție, apar observații de ordin social sau psihic. Naratorul este obiectiv, își lasă personajele să se dezvăluie, să-și exprime sentimentele, nu le ferește de confruntări dure sau de situații ridicole, apare în acest mod caracterizarea indirectă. Pe de altă parte, naratorul aduce precizări, le îmbogățește portretul și-l definitivează prin caracterizarea directă. Avem de-a face cu un narator omniscient și omniprezent, dar cu un stil neutru, impersonal.
Dialogul are un rol esențial, acesta susține veridicitatea, ajută la caracterizarea personajelor și imprimă lecturii un ritm alert. De asemenea prezența regionalismelor accentuează caracterul realist al romanului, iar oralitatea stilului, imprimă un caracter spontan, viu, natural. De multe ori cititorul are impresia că ascultă toată povestea sau că este parte din poveste.
Așa cum se știe, viața satului a fost mereu împărțită în săraci și bogați sau români și alte naționalități – unguri.. Și aici întâlnim cele două pături sociale între care se încearcă trasarea unei linii rigide, linie ștearsă numai de iubire.
Romanul este o frescă, o monografie a satului ardelean tradițional: suntem părtași la obiceiurile nunților, la înmormântări, la colindele de Crăciun, la horă, la biserică. Apar texte reprezentatile pentru aceste obiceiuri: strigături și cântece specifice. Portul și obiceiurile capătă o valoare absolute în viața satului. Lada cu zeste are un rol important în viața arhaică, portul traditional, preparatele gătite, muncile câmpului, păstrarea gospodoriei curate. Intrăm în lumea aceasta tradițională și luăm parte la toate evenimentele specifice satului.
Maria și Ana, cele două femei sunt conturate complementar, Ana apare ca o prelungire a Mariei, deși pe alocuri ele sunt puse în opoziție. Sunt figure feminine puternice ce-și clădesc destinul într-o lume a bărbaților. Sandor și Alexandru, cei doi bărbați buni și blânzi, tandri și iubitori sunt bărbații la care speră toate femeile, cumva și Alexandru este tot un Sandor implinit așa cum Ana este o Maria cu visul iubirii împlinit.
Personajele sunt variate, numeroase, complexe. Fiecare aduce plus de valoare romanului. L-am îndrăgit pe Mihai, pe Todosie care m-au dus cu gândul la Moromeții, de Marin Preda. Am văzut oarecum un Niculae în Mihai, dar mult mai blând și mai uman și un Ilie Moromete în Todosie, dar mult mai cumpătat și mai înțelept.
Scriitoarea reușește cu succes să recreeze acestă lume arhaică, acum, în tumultul acestei lumi dezorientate care nu-și mai recunoaște valorile, care se teme de aflarea rădăcinilor, care neagă de multe ori existența unui trecut.
Pentru mine a fost o surpriză imensă să descopăr acest gen de scriere, de o mare finețe, dar de o mare forță. Felicitări!
Sweet & Salty 