Când cineva îți scrie așa cum mi-a scris Florina, nu te poți opri din scris (apropo de postarea trecută). Îți ridică nu mingea, ci toate mingile la fileu. Florina realizat o construcție detaliată, un studiu de carte elaborat, cu observații și concluzii extrem de frumoase și pertinente. Mi-a dăruit recenzia azi, de ziua Anei.

„Am deschis paginile romanuluI Ana într-o după-amiază ploiasă de duminică. Abia după 12 noaptea am închis cu grijă, admirație și afecțiune ultima pagină și am știut că-l voi reciti, lucru pe care l-am făcut special pentru a putea să adun cele mai frumoase idei pentru recenzia de azi, dar și cele mai frumoase figuri de stil așternute printre rânduri. Prima dată mi-a sărit în ochi faptul că, la fel cum scrie și pe blogul scriitoarei Em Sava (Sweet&Salty), rândurile din carte sunt și ele dulci și sărate. Dacă momentele dulci pot fi numărate pe degete, cele sărate sunt la tot pasul, fie că se datorează lacrimilor, fie că provin de la sudoarea muncii istovitoare în ogradă, în casă, în grădină sau cu nașterea și creșterea copiilor. Atât prima dată cât și a doua oară când am citit cartea, am plâns cât pentru jumătate de an pentru că mi-am dat seama că mă aflu în fața unei opere literare de mare încărcătură emoțională care este, în opinia mea, o capodoperă, idee pe care o voi relua mai târziu.

Em a reușit să găsească cel mai bun început pentru romanul ei astfel că cititorul este captivat încă de când vede pentru prima dată scris negru pe alb numele personajului principal – Ana. Toate evenimentele importante din viața omului se succed apoi printre paginile uscate și liniștite și totuși triste și udate de atâtea lacrimi ce au curs din ochi curați și limpezi precum albastrul cerului. Și, pe acele pagini, fonturile deși scrise cu negru, capătă deseori culoarea roșie de la tot sângele nevinovat ce curge.

Acțiunea romanului se desfășoară de la început și până la final într-un sat din Ardeal, satul Sava, « rupt din sânul lui Dumnezeu ». Cartea urmărește din acel punct de început viața Mariei adolescentă, ce trăiește încă în casa părintească alături de fratele ei și de părinți, oameni gospodari și serioși. Maria va deveni pe parcurs soție, apoi mamă de 3 copii, soacră, bunică.

Scriitoarea reușește să contureze nu doar personalitatea puternică a femeilor din neamul ei, cu o meticulozitate, o delicatețe și o atenție la detalii infailibile, dar ea face în același timp și o radiografie atentă a celorlalte personaje. Sătenii Savei, rudele de sânge ale Mariei și apoi rudele Anei prin alianță, preotul satului și chiar figurile unor săveni unguri ce au relevanță majoră pentru acțiunea romanului, toți se regăsesc în cartea lui Em. Și toți sunt clar și frumos individualizați.

E o lume a contrastelor satul Sava și asta o aflăm încă de la început prin însușirile și trăsăturile de caracter ale personajelor, dar și prin figurile de stil folosite atât de inspirat de scriitoare. De exemplu, cele două bisericuțe, cea româneasă și cea ungurească, sunt prezentate în antiteză, « ca doi ochi de veghe ce păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat ». Și acesta este și un prim laitmotiv al romanului Ana.

Nașterea, nunta și moartea, evenimente majore din viața fiecărui om, sunt povestite cu lux de amănunte în carte și sunt mereu însoțite de plâns. E plâns de fericire uneori, însă, de cele mai multe ori e un plâns eliberator al unor tristeți adânci, al dejnădejdii sau al rușinii și umilinței.

Rolul femeii în familie este clar stabilit în acele vremuri de demult. Astfel, în comunitățile din mediul rural, rolul femeii poate fi explicat cel mai bine de versurile cărora Em le-a găsit atât de bine locul:

« Mireasă de bună seamă/ Dau cununa pe năframă/ Da’ năframa-i tare gre/ Tăte grijile-s în ie! »

Și multe-s de spus legat de nunțile din Ardealul acelor vremuri, când copiii, deși iubiți de părinți, trebuiau „să tacă și să asculte” la deciziile celor ce le-au dat viață așa că nu prea aveau mare lucru de făcut când căsătoria era pusă la cale după cum conveneau familiile ce se încuscreau. Femeile, căsătorite de mici, unele nici 18 ani împliniți nu aveau, ajungeau repede sub tutela și stăpânirea soacrei. Pe bătătura ei, soacra își făcea de cap uneori, trecând biata nou-venită prin probe grele ca să demonstreze cu vârf și îndesat că merită statutul de noră de parcă acest statut ar fi adus cine știe ce privilegii.

Și, indiferent dacă femeia ce abia se căsătorise venea în casa soacrei știind « a mânui și furca și suveica și lingura în oala de mămăligă », atâta timp cât « soarta femeii era să-și ascundă coama sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși », viața bietei fete era pecetluită. Și, de multe ori, pe cât de iubită era fata în casa părintească pe atât de urâtă și de muncită până la epuizare era de soacră ce nu arăta niciun pic de înțelegere sau de milă. Dar nu toate soacrele erau așa că mai erau și altele, săracele, pe care moartea le răpea mai înainte de a-și cunoaște nora neținând cont că-s tinere sau că sunt mame de mulți copii.

Foarte interesant de observat, legat de nunțile din Sava este faptul că, deși în cazul căsătoriilor aranjate și planificate cu tot fastul și cu respectarea la sânge a tuturor obiceiurilor locului, cu toți cei 4 părinți prezenți, de fapt fala și strălucirea erau doar pe afară. După căsătorie viața devenea un lung șir de zile pline de amărăciune. În antiteză, la o nuntă la care niciun părinte nu e prezent, ci doar mirii, din motive pe care le veți descoperi singuri, există binecuvântare de la Dumnezeu și dragostea aia durează o viață, cei doi soți înțelegând perfect marea Taină a cununiei. Pentru că romanul lui Em este și o poveste de dragoste în cel mai frumos și mai pur mod cu putință, o dragoste care se continuă și după ce protagoniștii închid ochii pe acest pământ.

Deși viața la sat în acele vremuri era încorsetată de multe reguli și cutume, Maria și apoi, fiica ei – Ana sunt două ardelence ce ies din tipar. Prin încăpățânarea și dârzenia lor, femeile acestea două reușesc să depășească situații de viață și nu se dau bătute orice ar fi, iar soarta lor e cu adevărat abominabil de grea. Primul Război Mondial, foametea, inundațiile, bolile incurabile și necruțătoare sau al Doilea Război Mondial cu și mai multe atrocități, pe toate trebuie să le rabde Maria mai întâi și Ana apoi. Și sunt nenorociri pentru care probabil, în timpurile trăite de noi azi, o femeie obișnuită ar trebui să facă terapie un secol întreg cu o armată de psihologi. Dar… pe vremea aia, când femeile nășteau acasă, aveau copii mulți, pe care uneori îi mai creșteau și singure, și o gospodărie de ținut plus alte munci istovitoare, toată speranța era la Dumnezeu și doar așa, prin credință, au reușit nu doar să supraviețuiască, dar mai ales, să trăiască demn și chiar nobil. Deși au trăit în condiții de viață de o vitregie extremă, reușesc să se ridice de fiecare dată și să o ia de la capăt. Și asta e posibil pentru că ele au credința în « Dumnezo’ » atât de mare, încât pur și simplu nici Ana și nici Maria nu-și permit luxul de a a-și deplânge soarta. Timpul necruțător le mână înainte chiar dacă, pe obrajii lor, lacrimile nu se usucă niciodată.

Maria, de o frumusețe fizică asemănătoare zânelor din poveștile pentru copii întâmpină încă din tinerețe niște încercări care îi vor transforma albastrul frumos și clar al ochilor într-un cenușiu dur pentru că viața-i va fi mereu scăldată în lacrimi. Când lacrimile nu udau obrajii ei demni, era nu pentru că se gândeau să plece măcar o oră-două la plimbare și să-i dea o mică pauză Mariei să-și tragă sufletul și să-și adune puterile, ci pentru că ele, lacrimile, erau ocupate și « țeseau în mintea și în sufletul Mariei o ură densă ca smoala pe soarta și pe neputința ei. » Și acela va fi momentul când numele ei frumos va fi înlocuit de porecla lipsită de gingășie și grație feminină – Voinicoasa.

Primul Război Mondial vine ca un musafir neanunțat peste săveni și odată cu el, « sărăcia se mută cu totul la ei în sat » .

Pe Maria, Primul Război Mondial o găsește extrem de tânără, căsătorită și cu 2 copii. Finalul de război îi aduce pe lângă provocări noi și lacrimi noi pentru că, după o scurtă bucată de timp în care părea că totul se așezase pe făgașul normal în viața fetei frumoase lipsite de noroc, « ochii învață din nou căldura sărată ».

Ana se naște într-o perioadă de după Primul Război Mondial și este al treilea și ultimul copil al Mariei. Singura fată, de altfel. Ca trăsături fizice, fetița seamănă leit mamei sale. Micuța, fiind brunețică, va ieși mereu în evidență printre fetele din sat datorită contrastului dintre albastrul ochilor și perișorul ei negru. Deși concepută din iubire, Ana e un copil care se naște altfel decât ceilalți copii, într-o lume în care cutumele nu-ți permiteau să fii altfel decât ceilalți. Și ea trebuie să trăiască cu povara asta grea de a avea nu doar calitățile fizice și sufletești la superlativ absolut, ci, din păcate, și durerile, necazurile și tragediile, care parcă o pândesc la fiecare colț de pe ulițele Savei, tot la superlativ absolut.

Un merit extraordinar al scriitoarei Em Sava este crearea momentelor de suspans. Primele două momente m-au făcut să citesc paginile pentru a afla mai repede ce s-a întâmplat aproape ținându-mi respirația. Și, extrem de important: nici nu trece bine prima întâmplare de viață și de moarte din copilăria fragedei Ana că Em aduce încă un moment, la fel de încărcat astfel că cititorul nici nu mai știe dacă citește o carte sau urmărește un film de Oscar plin de suspans în semiîntunericul din sala de cinema. E totul atât de însuflețit, momentul e atât de bine pregătit și frazele atât de bine alese încât îți stă inima în loc la gândul că ar putea păți ceva personajul principal, deși din carte rămăsese mai mult de jumătate și noi știm că personajul principal nu moare, de obicei, de la început, nu?

Cât este copil, cum am mai spus, Ana își dorește doar să fie și ea un copil obișnuit, la fel ca frații ei, că doar din aceeași mamă sunt născuți. Să fie exact ca prietenii ei de joacă. Îi e greu să înțeleagă (la fel cum ne e și nouă – cititorilor) de ce e diferită, de ce trebuie să îndure pe nedrept bătăi, jigniri și umilințe, uneori de la cei mai apropiați. Apoi Ana mai crește și iar iese în evidență, prin frumusețea ei, « fiind răsărită-ntre fete ca un mac într-un lan de margarete ». Și frumusețea cu care a înzestrat-o Dumnezeu, și care nu e doar pe exterior, ci e mai ales o frumusețe sufletească, e dur taxată de invidia unora, așa că Ana iar suferă nedreptăți. Și tace, și îndură iar, smerită.

Vine însă un moment când Ana, tănără, genuină și fragedă realizează că degeaba lași capul plecat și înduri în tăcere, că oamenii tot la fel te vor scuipa. Și acela e momentul în care își dă seama că nu-i chiar așa rău să fii diferit. Și, dacă toți se așteaptă oricum să faci lucrurile diferit, ai putea să folosești lucrul ăsta în favoarea ta, să-ți pese doar de liniștea și fericirea ta. Să creezi și precedente, dacă e cazul. Să încerci să faci în așa fel încât să fii tu mulțumit ca om, de tine, de realizările și de hotărârile tale, să-ți iei sorata în propriile mâini. Și atunci, de la acel punct al romanului, Ana mai adaugă niște calități personalității sale. Pe lângă frumusețea sufletească și cea fizică deosebită cu „gingășia care nu se potrivea deloc cu o tânără țărancă„, hărnicie și onestitate, mai adaugă dârzenie și curaj. Că doar tot spun oamenii din sat mereu, că „așchia nu sare departe de trunchi„, nu? Să le arate Ana atunci că-i cel puțin la fel de dârză, de curajoasă și demnă ca mama ei, Maria – Voinicoasa.

Din momentul în care dârzenia și curajul se aliază cu încăpățânarea, toate ascultând de glasul inimii ce bate în ritmul credinței puternice în Dumnezeu, Ana devine atât de independentă și de sigură pe ea și mai ales pe ce simte încât este capabilă să-și pună nu doar toată Sava în cap, ci chiar pe propria mamă. Să se certe cu mama ei e ultimul lucru pe care-l dorește, iar refuzul de a face ceva, acel NU hotărât al ei e primit cu multă repulsie și indignare de cea care i-a dat viață pentru că modul lor de a vedea lucrurile este total diferit. Pe de o parte, Maria e mândră că Ana a creat un precedent în satul lor și nu a fost umilă cum era ea la aceeași vârstă, pe de altă parte Voinicoasa e nervoasă că o crede crudă pe Ana și ar vrea să aibă încredere în experiența ei, că de-aia e mamă. E vechiul și mereu actualul conflict între generații atunci când părintele crede că are mereu dreptate și e convins că al lui copil, neavând experiență de viață, se înșală și își distruge viitorul.

Ana – personajul principal al romanului, micuță, apoi tânără, este un personaj execepțional de la început până la final care își câștigă respectul oamenilor purtându-și cu demnitate crucea grea ce o are de dus. Și nimeni n-ar vrea să-și schimbe crucea lui pe a ei pentru că tragediile pe care Ana le trăiește, venite parcă și vorbite să cadă toate în luna lui Cuptor, fac ca focul din inima ei de femeie, dar mai ales de mamă, să nu se stingă niciodată. Luna iulie, în viața Anei este o lună a extremelor pentru că este nu doar luna în care ea e născută și în care mai are o bucurie extraordinar de mare de sărbătorit, dar e și luna durerii absolute, a neputiței de a te opune tragediilor pe care viața le aduce cu sine. E o durere surdă, de necuprins, de neacceptat și totuși ea trebuie să fie acceptată pentru a putea merge mai departe.

Timpul, însă, mereu timpul, el e cel ce va decide. E acel timp cu care Em se joacă cu atâta plăcere împodobindu-l cu același gust și aceeași îndemânare cu care coseau femeile iile odată, cu metafore, epitete și comparații, dintre cele mai alese. Astfel, timpul, uneori « târându-și cleios minutele », e judecătorul suprem care va hotărî dacă Ana a ales bine sau nu trecând peste toți și peste toate, inclusiv peste cuvântul persoanei care o iubise cel mai mult pe lume până atunci.

În romanul lui Em, timpul este și el la extreme și când nu se „târăște„, „pornește brusc„. Iată o frază care deși exprimă tristețea, pentru că legată de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, e de o frumusețe de neegalat:

„Timpul (…) porni brusc (…) ca o roată de car ruginită, (…) pierzându-și echilibrul și orice urmă de blândețe”.

Ei i se adaugă și alte idei despre timp și trecerea lui implacabilă, de aceeași profunzime:

„toamna trecu precum un vis ruginit„, sau „săptămânile treceau degeaba”, sau „anul trecu încet, târându-și cu de-a sila fiecare zi”.

Când nu este război și oamenii mai au vreme și de jucat, de mers la horă și șezători, Em exprimă veselia lor cu multe fraze pline de umor. Și e umor românesc, autentic, uneori în versuri („Io la joc/ Mama la joc/ Mălaiu-i de joi pă foc/”) 🙂 .

Dar mie, recunosc, cel mai mult dintre toate replicile mai amuzante mi-a plăcut replica Mariei despre Ana. Și Maria zice: « Doamne, proastă fată mi-ai mai dat, Doamne. Proastă ca mine! » Am râs cu poftă la așa replică și m-am bucurat apoi că i s-a înmuiat inima până la urmă femeii care părea duritatea în persoană de la atâtea furtuni și vijelii câte trebuise să îndure de la viață că doar de aia era poreclită Voinicoasa.

Personajele principale negative din cartea lui Em sunt și ele conturate cu o precizie extrem de mare. Ca mamă, desigur că mi-a sărit în ochi un personaj negativ pe care Em ni-l arată de când încă nu avea copii și până când ajunge să fie și mamă, cu mai mulți copii. Ce e extrem de interesat e de observat cum măsura cu care femeia asta judecă, este măsura cu care ea însăși va fi judecată, încă de aici, de pe pământ, așa cum scrie în Biblie. Dar, cel mai mult rău, mai rău chiar decât unele acțiuni maladive ale personajelor negative (bârfă, judecată, jigniri și atacuri fără niciun temei) cred că poate face indiferența. Nepăsarea, lipsa de responsabilitate vizavi de aproapele tău, dar și refuzul de a îngriji un om, un copil de fapt, o fată bolnavă și aflată în stadiul terminal al bolii face diferența între viață și moarte și dezlănțuie iadul pe pământ. Nu dezvălui mai multe, cititorul va descoperi singur la ce mă refer. Pentru mine acela a fost cel mai crud, mai trist și mai atroce moment al romanului: consecințele ce au decurs dintr-o inacțiune, repet: indiferența oamenilor. Și ea, indiferența, din toate timpurile și până acum, ucide. Și ei nu-i pasă pe cine răpește. E covârșitor de trist acel pasaj. Nu am cuvinte.

Maternitatea în romanul Ana este descrisă cu o sensibilitate sfâșietoare. Modul prin care Em exprimă cel mai bine ideea este prin intermediul unui dialog în care moașa iese, și, vâzând fratele nou-născutului, îi spune: „Hai c-o scăpat mă-ta”. În vremurile noastre, doctorul iese din sala de nașteri sau din sala de operație, în funcție de tipul nașterii, îl vede pe soțul femeii sau pe alt membru al familiei și zice: Aveți un băiețel, o fetiță, de nota…, e sănătos etc. În vremurile acelea, ale secolului al XX-lea, nu ieșea doctorul că femeile nu nășteau la spital, ci acasă cu moașa și ea primul lucru pe care-l spunea era despre mamă, dacă a scăpat cu viață sau nu din travalii ce durau uneori chiar mai mult de 20 de ore. Abia apoi veneau veștile despre nou-născut. Cam așa stăteau lucrurile și cam așa era soarta femeii, iar femeile erau bucuroase că au scăpat cu viață după asemenea experiență traumatizantă a nașterilor naturale în condiții atât de grele.

Acesta este și motivul pentru care mă simt obligată să spun că nu recomand a fi citită cartea de către femeile în lehuzie sau femeile însărcinate care, din cauza hormonilor sunt mai vulnerabile și pot fi afectate emoțional. Să citească acest roman minunat, dar după ce le trece perioada de nopți nedormite și nu mai sunt așa vulnerabile. Căci e multă moarte în cartea lui Em, iar „moartea nu umbla numai noaptea ci și ziua în amiaza mare” și ei nu-i păsa de răpește bebeluși, adolescenți, ostași, mame mai tinere sau mai vârstnice sau chiar familii întregi.

Cele 4 generații de femei sunt femei cu o viață grea și extrem de tristă, încercată de dureri felurite. Cartea ne-o prezintă inițial, pe mama Mariei, care este stră-stră-bunica lui Em, apoi pe Maria stră-bunica, pe Ana (bunica lui Em) și pe micuța Zamfira (mama scriitoarei). Dintre toate aceste femei, ultima născută – Zamfira, fiica Anei, vine pe lume în niște condiții inimaginabile și vine ca o alinare și ca o mângâiere pentru mama ei. Și nu o să spun mai mult, veți descoperi singuri la ce mă refer.

Credința puternică în Dumnezeu, este un alt laitmotiv al romanului și ea însoțește personajele principale care „se străduiau să se potrivească în lumea știrbită„, în fiecare secundă a vieții grele. Ana se ruga continuu: „când se trezea și când adormea, când mulgea vacile și când aprindea focul în cuptor” pentru că, pentru tânăra femeie, tânăra mamă, „credința-i era perină și somn”.

Romanul Ana este despre credință în Dumnezeu, despre istorie, maternitate, văduve și orfani, sacrificiu și moștenire genetică, război, iubire de țară, rădăcini, dar și despre muncă, multă muncă. Și munca Em o exprimă așa: „țăranii aveau doar cămașa de pe ei și sudoarea de sub ea”.

Am găsit în romanul acesta frumusețe, puritate și sensibilitate, alături de lupta acerbă între bine și rău, lupta pentru supraviețuire sau lupta pentru dreptul de a iubi.

În ce privește limbajul, Em a ales, și bine a făcut, să folosească foarte des graiul pur ardelenesc al acelor vremuri. Eu, fiind născută în București, nu știu exact dacă unele regionalisme se mai folosesc și azi în satele din Ardeal, sau s-au transformat deja în arhaisme. Cert este că scriitoarea a incorporat atât de bine regionalismele din zona Ardealului printre cuvintele uzuale și larg uzitate din limba română exact așa cum ai incorpora toate ingredientele pentru prepara un aluat fără pic de cocoloașe. Pe unele dintre cuvinte le mai știam și eu, iar pentru celelalte mi-a folosit de minune micul dicționar adăugat foarte inspirat în paginile finale ale romanului.

Mi-au plăcut deosebit de mult obiceiurile pe care Em le explică cu lux de amănunte, habar n-aveam de prelucrarea cânepii, de obiceiurile de la nunțile din Ardeal sau alte detalii. Nici despre faptul că pe vremuri se cultiva tutunul sau cum se recolta nu știam. Em știe extrem de bine toate îndeletnicirile acelor vremuri și acest lucru transpune cititorul fix acolo, în centrul evenimentelor. Și iată cum, cititul unei cărți se tranformă într-o plimbare prin trecut, pe câmp la adunatul recoltei toamna, prin livadă, primăvara când înfloresc copacii sau în casa, în miros de gutui coapte.

Cartea este autentică, originală și profund captivantă tocmai pentru că, descrie cu bune și rele, anotimp după anotimp, aproximativ trei decenii din viața locuitorilor din satul Sava. E o lecție de istorie vie în care bucuria jucatului duminica la horă și răsetele de pe la șezători se împletesc cu amărăciunea și tristețea întâmplărilor abominabile aduse de boală și de Războaiele Mondiale.

Și totuși, după atâtea lacrimi de dor, de neputință, de jale și de doliu, binele învinge. Exact ca în viață, Binele are mereu câștig de cauză și seninătatea oamenilor fericiți că s-a încheiat războiul este poetic redată de Em: „bucuria zbura în aer ca și umezeala ploii. O puteai atinge, mirosi și simți pe piele”.

Cuvântul cel mai potrivit despre romanul biografic Ana este că e o capodoperă a literaturii române, prin tot ce am spus mai sus: figurile de stil extraordinar de bine alese, limbajul cu regionalisele atent selectate, modul lin în care se face trecerea de la un capitol la altul, perioada descrisă, o perioadă extrem de tulbure, persoanjele principale, obiceiurile despre care Em s-a documentat și pe care le cunoaște foarte bine, cutumele acelor timpuri, laitmotivele găsite de Em, armonia dintre formă și fond a cărții. Ana e o carte care mă va însoți toată viața, o carte pe care eu am citit-o nu doar în calitate de mamă, soție sau fiică a părinților mei, ci și în calitate de stră-stră-nepoată a unei tinere femei ardelence plecate prea repede din această viață. De aceea, valoarea sentimentală a romanului biografic Ana pentru mine este cu atât mai mare.

Romanul scriitoarei Em Sava nu e un simplu roman biografic, ci, în umila mea opinie, e o filă din Marea Carte a Vieților Sfinților căci, cum să spui despre un om că-i un simplu om, când el trece prin niște experiențe de viață de o cruzime și o duritate pe care numai un sfânt le-ar putea suporta și, precum sfinții, în înțelepciunea lor, omul acela rămâne lucid și, mai ales, își păstrează credința. Și nu doar viața Anei pare ca viața unei femei sfinte, ci mai sunt în carte și alte vieți absolut excepționale ale unor oameni care s-au sacrificat, unii cu întreaga familie chiar, pentru dreptate, adevăr și credință.

Cartea aceasta e genul acela de carte pe care, după ce o termini de citit spui: mare păcat și pierdere ar fi fost pentru literatura română ca cineva să nu o scrie. Toată munca imensă de a documenta cele așternute pe foaie, toate notițele lui Em, toate lacrimile câte s-or fi strâns să adune zilele bunicii ei și chiar ale străbunicei și străbunicului, dar și ale propriei mame în cartea asta, își găsesc acum mulțumirea în recenziile celor ce o citesc și o recomandă mai departe. Iar în ce mă privește, am simțit de la început că mă aflu în fața unei capodopere, părere pe care mi-o mențin, o carte care este absolut minunată de la copertă și culorile extrem de frumos alese și până la ultimele file.

Cuvintele lui Em, de la final nu mai sunt doar cuvintele scriitoarei Em Sava, ci sunt cuvintele celei ce este nepoata Anei, și ele, așa am simțit eu parcă poartă o urmă de posesivitate când Em spune « Ana a fost bunica mea ». Parcă, la final, după ce a isprăvit de scris ar fi vrut să o păstreze doar pentru ea și totuși, știe că o astfel de viață trebuie să ajungă să fie cunoscută de cât mai mulți oameni. De aceea, cu greu, după ce în prealabil a strâns-o bine la piept, dar știind că face bine, îi dă drumul. Ne-o dăruiește nouă, cititorilor și eu am speranța că va veni vremea când Ana lui Em va fi tradusă în multe limbi, poate chiar în ungurește prima dată (veți înțelege din carte de ce) și apoi sper să aibă și o ecranizare pe măsură.

„Ana era bunica mea„, își încheie Em Sava ultimul rând din roman.

Eu închei această recenzie spunând: azi, pe 20 iulie 2020, în zi de mare sărbătoare a Sfântului Ilie, era ziua ei de naștere. A ei, a Anei, cea născută în anul 1920, acum exact 100 de ani. Și cum nimic nu-i întâmplător în viață, iată așa a fost să fie ca anul 2020 să fie anul în care Em Sava și-a lansat romanul, la editura SIONO.

Dumnezeu să o odihnească în pace, pe ea, pe soțul ei, pe strămoșii noștri și pe toți ostașii români căzuți pe câmpurile de luptă ale celor Două Războaie Mondiale, pentru care se roagă în fiecare duminică preoții în Biserică. Iar nouă, celor ce trăim aceste vremuri să ne dea înțelepciunea de a ne păstra credința pe care ei au avut-o și pe care nu și-au pierdut-o nici în cele mai crunte ceasuri, fie că au fost vremuri de război, de secetă, foamete sau inundații sau chiar vremuri cumplite de boli incurabile cum trăim și noi astăzi.”

Pozele aparțin Florinei.

Cu curiozitate, cu încântare și înfrigurare am citit romanul Ana al scriitoarei Em Sava, căci stilul acesteia este o continuă oscilare între nuanțele de dulce şi amar, care te plimbă când pe dealurile dimprejur, când, mai ales, în satul cu ulițele „așezate cuminți ca într-un fund de căldare, cu marginile întinse și împădurite până la casa bunicilor.” E atâta frumusețe în felul în care Em Sava scrie, încât, e aproape nefiresc să nu-ți dorești să redevii copil, nepot al bunicilor tăi, într-un sat românesc, în care am copilărit şi în care, cu nostalgie, am dori să ne reîntoarcem. Bunicul şi bunica fetiței despre care aflăm, la final, că este autoarea însăși, sunt portretizați în stilul lui Delavrancea:

„În ogradă, parfumul cald de struguri și prune coapte era tulburat de aromele ce veneau din cohie. Bunica amesteca iute în labos. Făcea tocană albă și mămăligă. (…) Când era gata mâncarea, bunica mă trimitea să-l chem pe bunicu’. El mulgea vacile și-mi dădea să beau lapte direct din sustar.”

Atmosfera idilică de la începutul romanului, plină de dragoste și pace – „Bunicii veneau fără grabă, povestind și zâmbind bucuroși, de parcă ar fi fost despărțiți mult timp, nu doar câteva ore…” – face loc poveștii, căci eu așa am perceput cartea: ca pe o poveste a două femei: Maria și fiica sa, Ana. Povestea aceasta evoluează ca toate poveștile în firul tors al timpului, atingând punctul culminant în momentul în care viața Mariei e pecetluită de nașterea Anei. Nașterea copilei, din doi părinți care se iubesc, dar care nu sunt încă luați nici în fața lumii, nici în fața lui Dumnezeu, e dublată de despărțirea Mariei de Sandor, un ungur frumos și bogat, care o iubește pe Maria din tot sufletul și pe care ar vrea să o ia de nevastă, dar care este supus presiunii comunității maghiare cu rânduielile și prejudecățile sale. Căci acesta este satul Sava: un sat cu două etnii, reprezentate de cele două biserici: cea românească, micuță și veche, ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni, și cea ungurească, albă, înălțându-se luminoasă de printre tufele de melin. În satul acesta e puțin loc pentru iubirile curate când e vorba de amestecul sângelui: „Sandor nu-i de nasul tău. E ungur și-i bogat. Cum crezi că se oprește la o româncă văduvă și cu doi copii? (…) Da’ cum crezi tu că-și lasă neamu’ pentru tine?”, o sfătuia propria sa familie pe Maria și: „Neam de neamu nost’ n-o făcut ce faci tu, mă ! (…) Ai lăsat o văduvoaie cu doi copii să te îmbete de cap! Să nu mai știi de noi, de familie. (…) toate îs pă lumea asta cu un rost. Tu uiți un lucru: că ești ungur. UNGUR!!!”, îl obrăzea tatăl lui Sandor cu năduf, cu ochii în lacrimi și mâinile tremurânde, „de parcă dintr-odată n-ar mai fi avut aer îndeajuns”.

Autoarea descrie drama Mariei cu multa dibăcie. Din femeia frumoasă și cuminte, dar mândră, Maria se preface într-o femeie aspră și ursuză, care refuză cu tărie dreptul tatălui de a se apropia de fatal lor, Ana, care se anulează ca femeie, trăind doar pentru copiii ei, forțată să îndure oprobriul satului românesc, excluderea socială și batjocura.

Em Sava reușește cu măiestrie să surprindă mentalitatea satului românesc la începutul secolului al douăzecilea: „Lumea râdea de ea și-o împroșca cu vorbe urâte. Nu le mai asculta. Se ducea cu privirea-n pământ și nu mai dădea binețe. Oamenii oricum nu-i răspundeau.”

Mentalul colectiv nu permite abaterea de la tradiție. Un copil din flori e o rușine și trebuie înfierat, iar satul, prin cei mai veninoși reprezentanți ai săi, nu întârzie să amendeze grosolan păcatul: „Lelea Nastasie (fosta soacra), cu tot neamul ei, o dușmănea de moarte. Cum să facă fleandura bitang? O blestema cu sete și hohotea în plâns mincinos. (…)”
„Vâncioaie avea poalele murdare, iar soră-sii îi ieșeau de pe sub năframă lațe de păr slinos:
– Ai auzit că Sandor amu-i cu Idli? Fată faină și cuminte. Amu ce vrei și tu? Unguroaică de-a lui. Tu ce-ai crezut? spuse și Solomia. Și prinseră a râde amândouă.”

Batjocura și deznădejdea ajung să-i tulbure mințile femeii și, într-un moment de slăbiciune, ajunge să dorească să scape de fetiță, dar dragostea de mamă e mai puternică și, trezită ca dintr-un vis urât, o salvează – o readuce acasă din scorbura în care o părăsise. Sunt momente de mare dramatism pe care scriitoarea reușește să le transpună pe hârtie cu măiestrie. Nici un moment aceasta nu-și trădează propriile sentimente, ci, fidelă poveștii, o deapănă, detașându-se de amărăciunea situației.

M-au impresionat mult destinele celor două femei: mândria Mariei devine mândria Anei. Fata crește frumoasă și bună, nealterată de cruzimea fratelui ei Neculai, de cruzimea copiilor, de cruzimea satului care o tratează fără menajamente, ca pe o bitangă.

„- Să moară! Las-o să moară! La dracu’ cu bitanga și cu tot neamu’ ei de bozgori!” își vărsa Niculae ura, în timp ce Maria se uita la el cu milă.

Ana devine sprijinul și lumina ochilor mamei sale. Muncește fără să se vaiete, fără să ceară cuiva ceva, înțelegând că viața sa nu e ca a altora, că greutățile sale au în plus greutatea păcatului mamei pe care satul i-l pune în spinare. Dârzenia și tăria Mariei i se transmit și Anei care, deși frumoasă, aruncându-se spre neamul unguresc al lui Sandor, nu vrea să audă de tatăl său. Nu din răutate, căci răutatea nu a atins-o nici pe mamă-sa, care nu e pizmașă că „Sandor o ducea bine cu Idli”, ci din înțelegere pentru viata grea și austeră emoțional a mamei și din devotament pentru aceasta. Mulți flăcăi visau la Ana și de trei ori rupe fata logodna cu doi flăcăi de neam de gospodari, fiindcă, deși râvnită, ea e încă copilăroasă și, apoi, nu-și dă sufletul decât celui ce-i e foarte drag, Alexandru, bărbat frumos din oameni gospodari, dar orfan și cu o casă de frați. Ana alege după suflet la fel ca Maria. Dar dragostea ei nu mai dă greș.

Romanul Ana impresionează prin autenticitate, print-un realism idilic. Satul ardelean e zugrăvit cu precizie, graiul acestuia și descrierea tradițiilor consolidând autenticitatea. Contextul istoric și socio-cultural al începutului veacului douăzeci (satul între cele două războaie mondiale, Dictatul de la Viena 1940, cel de-al doilea război mondial și venirea „eliberatorilor” ruși cu cruzimile și orgiile lor) e precis și presupune o documentare serioasă. Destinul Mariei e răscolitor, al Anei înduioșător. Ce desăvârșește povestea este scriitura autoarei: duioasă, picturală, dar bine ancorată în realitate. Narațiunea curge susținută de frumusețea vorbei ardelenești căreia autoarea, deși trăind deja de două veacuri în Canada, îi rămâne fidelă – un farmec aparte!

De câte ori am fost nevoită să las cartea din mână, de atâtea ori am făcut-o cu regret; de câte ori am reluat lectura, de atâtea ori am făcut-o cu nedisimilată bucurie, cu sentimentul că redevin copil în satul bunicii mele, căci Ana are puterea să te transpună în lumea satului românesc, în lumea bunicilor noștri, cu icoane și miros de gutui, cum spune autoarea, lume care, deși dispărută, ne farmecă încă în amintire. Ana este un roman autentic care m-a dus cu gândul la romanul lui Duiliu Zamfirescu „Viața la țară”.

Semnat Nicoleta Beraru, apărut la Catchy