„Interviurile mele sunt tot literatură. Adevărurile pe care acestea le conțin sunt extrem de fragile, situate undeva la limita dintre oboseală și vis. N-aș pune mare preț pe ele. În plus (…) scrisul e muncă. Muncă dintr-aia aridă, dură – nimic spectaculos. Dar asta e strict treaba celui care scrie. Cel care citește nu trebuie să vadă nimic din toate astea. El trebuie să fie cucerit de rezultat – ca de orice alt produs oferit pe piață. E și motivul pentru care cărțile altora te pot salva – din fotoliul cititorului, lumea pare întotdeauna suportabilă.”

M-am regăsit în cuvintele lui Dan Coman. M-am regăsit, pentru că de multe ori nu am înțeles reacțiile unor persoane din virtual. M-am bătut de această curiozitate, poate firească, a celui care mă citește.

Nu am înțeles dorința de a trece în culise și a identifica autorul cu scriitura. Nevoia de a cunoaște detalii despre un x sau y. Am citit pe multe bloguri că uneori întâlnirea fizică dintre oameni care s-au cunoscut virtual a dezamăgit. Omul nu s-a potrivit scriiturii. Și nu am înțeles niciodată ce are una cu alta.
De multe ori am văzut că acuza principală e lipsa de sinceritate a autorului, ca și cum cel ce scrie are datoria unei confesiuni complete și exacte. Are datoria clară să fie tânăr și frumos, cu dimensiuni standard și dacă se poate ochi albaștri.

M-am gândit atunci că poate tu, autorul, poți să faci un deserviciu propriului scris. Cumva să nu te ridici la nivelul așteptărilor cititorului, la nivelul cuvintelor pe care le așezi pe hârtie.
Poți fi timid în real, chiar dacă în scris ești spumos și interesant. Poți fi gălăgios, cu personalitate colorată, dar pe foaia ta de hârtie să fii un menestrel.

Când am făcut primul pas în real am avut emoții copleșitoare. Dacă voi dezamăgi? Dacă… ? Cristina a fost prima persoană cunoscută în real. A venit din Montreal la Toronto. Ne-am recunoscut imediat. De fapt m-a recunoscut, fără să mă fi văzut vreodată, pentru că eu nu am fotografii la profil.
Primele cuvinte pe care mi le-a spus Corina Ozon: „Ești drăguță. De ce te ascunzi?” parcă mi-ar fi citit întrebările din minte.

Nu scriu ca să socializez, deși iubesc oamenii, în concluzie socializarea. Nu îmi caut prieteni, deși uneori găsesc. Admir până la stele vorba scrisă a multora. Dar nu caut omul din spate. Cumva îmi ajung vorbele omului și-l iubesc pentru forma lor. Pentru emoția transmisă.

Am primit invitații peste invitații, ca și voi. Și am evitat de prea multe ori, poate câteodată fără sens, cafeaua aia care se vrea băută. Cea mai tare ivitație mi s-a părut asta:  „Nu mă interesează dacă ai 20 sau 80 de ani, dacă ești femeie sau bărbat. Din punctul meu de vedere poți fi un grup de motocicliști bărboși, care se ascund în spatele unui pseudonim. Vreau să schimb două vorbe cu tine, sau cu voi. Pur și simplu pentru că îmi place cum scrii.”
Și a fost fun. 🙂

Mi-au plăcut vorbele lui Dan Coman. Adevăruri fragile situate la limita dintre oboseală și vis… Scrisul e muncă, nimic spectaculos, dar asta e treaba celui care o face…
Oare autorul nu oferă suficient? Trebuie musai să se facă afiș peste literele lui?

Ați trecut din virtual în real? A fost dureros? 😀

Am pornit târziu și, ca întotdeauna când lucrurile se încurcă, o fac de-a binelea. Se împletesc-împleticesc în felul lor, cu gând poate să-mi facă în ciudă. Cică marțea sunt trei ceasuri rele. No kidding! Or fi undeva pe glob, dar aici lumea e ocupată cu primăvara. Cine are vreme să socotească orele? Se trăiește oricum la secundă. Nu? Și, chiar de aș avea intenția să le număr, n-am decât zece degete la mâini, și ălea ocupate cu volanul.
Am întârziat două ore. Ei și? M-am luat după minte de GPS și m-am împotmolit pe o stradă, habar n-am unde. La margine de Cluj. Coboram din Gruia, de pe lângă Belvedere și Clujul se vedea dumnezeiește.
Ați văzut de sus Clujul în floare? De floare crudă.

„Ce-ai căutat în Japonia? l-a întrebat un prieten pe fratello. Tu nu vezi că ai Japonia în grădină?”
Nu știu cum sunt alte primăveri, dar asta din grădina alor mei și din grădina lui Radu bate toate primăverile.

Și-am mers trei kilometri și jumătate în patruzeci de minute. Bară la bară. Și ce? Dacă viața-ți dă lămâi, fă-ți frate o limonadă! 🙂
O super cafea de la Jogo, „Why you are” (Mihail) torsul încet al mașinii și magnolii făcând cu ochiul complice din curți.
Ați observat că florile primăverii nu-s deloc cuminți? Își arată nurii. Ațâță. Pleznesc toate simțurile cu obrăznicie erotică și ești fericit așa, degeaba. Creierii sunt spălați. Nu mai ai nici o amintire despre alte primăveri când se întâmplă Primăvara. Sub ochii tăi se naște viața. Frumos se mai naște viața și curge spre tine din curți pudice, jenate parcă. Neputincioase. Că nu pot ține-n lesă atâta frumusețe.
Eu? Singurul regret al zilei e că nu am atașat de pleoapă un aparat foto să le fur din frăgezimea înnebunitor colorată. Magnolii și flori de cireș și de caiși. Și flori de măr. Și verde, crâncen de fidel copacilor și tulpinilor de păpădii. Muguri ce pleznesc petale.
Marți. Marți de aprilie. Ce ceasuri rele?