Viața… carte de colorat. Ea are desenele, noi creioanele…
Ieri am cunoscut-o pe Blanca, o sud-americană frumoasă, cu forme voluptoase și ten ușor măsliniu. O știu din vedere de multă vreme, pentru că o întâlnesc zilnic pe traseul kilometrilor mei de jogging. E în jur de șase după-masa ora la care ea și Friday ies la plimbare.
La început ne-am zâmbit, apoi salutat, iar ieri am stat de vorbă și am râs cu poftă amândouă. Îmi plac oamenii solari, cu râsul în buzunar și privirea clară, la vedere. Motivul apropierii noastre a fost Friday, micul ei Shih Tzu, alb, ca un ursuleț miniatural și agitat.
Realitatea este că el își plimbă stăpâna. Mie mi-e frică de câini, dar sunt și excepții. Când personajul în sine e caraghios, uit frica din cauza râsului. Friday este un grăbit și ocupat, un om de afaceri sobru, accidental ajuns cățel. Merge hotărât, cu privirea severă de „nu deranjați”, ignorând umanoizii, evitând scârbit orice mână, care ar vrea să-l scarmene pe burtică.
Confrații lui de toate rasele, întâlniți în parc, fac orice giumbușluc pentru o mângâiere. Oricât de mică. Nu Friday. El nu se-ncurcă în mărunțiș. Își lasă stăpâna mult în urmă, de fiecare dată. Se oprește din când în când și-o caută din privire să n-o piardă. Atât.
Blanca e un om plăcut. Fizic și temperamental. Un om care-ți dă vibrații pozitive. Sunt frumoși oamenii soare, care împodobesc cald ziua. Indiferent de anotimp.

Cât pot de mult. Știu și văd și eu că devin plictisitoare. Cu atâtea flori și frunze și copaci. Ba că cerul e nu știu cum. Ba că soarele apune în cerculețe mai pătrățoase… … Ba că am văzut un melc cu personalitate. Ba un broscoi, care era așa de interesant brotăcit, că sigur de fapt e un prinț. (Nu. Nu l-am pupat.)
Ba niște căprioare care s-au apropiat incredibil de mine, sau eu de ele.
Cred că și ele s-au plictisit să mă tot vadă. Dovada e că mă lasă să mă apropii cât vreau eu și nici măcar nu se întrerup din păscut.
Sper să fie printre ultimele postări de genul acesta, sau măcar să mi se aprindă vreun beculeț și să mai scriu și despre altceva. Ca să fie varietate.
Pe fb o prietenă mi-a spus că să mai hooo cu ele că ar cam ajunge. Jur că-i dau dreptate. Dar e parte din mine…
Ce să fac?

Am iești la alergat… Afară „mușuroaie de furnici.” Toată lumea curăță, scutură, plivește, scoate păpădii. Ușile și geamurile sunt larg deschise să intre primăvara. Rumoare de muncă, muncă și iar muncă. Doar pe mine mă doare-n freză și alerg. Am așa un sentiment de vinovăție și de degeaba…  Cred că e mare liniște în sufletele furnicuțelor gospodine. care lustruiesc, curăță, freacă, spală, șterg…. zilnic. Uffff! Chiar zilnic?
Pomii? Se uită mirați? Îi doare-n freză ca și pe mine. Ocupați cu petale de bezele pufoase.

Câte o zi e perfect rotundă. Se învârte ca un disc silențios îmbujorând dimineața. Începe cu micul dejun și cafea, apoi cu o primăvară extrem, dar extrem de neserioasă. Duminică a nins și acum pretinde că e vară. Zece kilometri de jogging și întâlniri cu personaje fabuloase: prințul transformat în broscoi.

În apă un castor își făcea baia de dimineață, lopătând netulburat de indiscreția celor care treceau podul. L-am admirat și mi-am zis: „Asta da filozofie de viață. Până la urmă gura lumii oricum e slobodă și nu-i poți mulțumi pe toți”. Și mi-am zis să-i urmez exemplul.

Căprioarele ca de obicei mișunătoare și grațioase. Mi-a spus un domn că le plac merele. Good to know…

Pe pod două prietene se confesau. Erau atât de adâncite în ciripito-conversație că nu s-au tulburat de prezența umanoizilor.

La lac… ca la piață. Păsăret gălăgios. Prietenos. Prea. O poveste de dragoste în fază incipientă care, se vedea clar că pornește cu stângul: un el prea frumos și orgolios. Și o ea cam modestă și hărnicuță și praf de îndrăgostită. El e cel colorat.

Dânșii: fiorosul mic și gălăgios și fiorosul mare și cam nepăsător… Nu erau ei prea hotărâți dacă ne ceartă că trecem prin apropiere, sau pentru că refuzăm categoric să ne jucăm cu ei.

Azi a fost zi de plajă, deși duminică seara a viscolit. Am avut așa… vreo trei ore și jumătate de iarnă.
Apoi s-a răzgândit și și-a dat drumul direct în vară. Pomișorii din grădină sunt total derutați. Pur și simplu stau cu respirația tăiată, că nu mai înțeleg nimic. Înmuguresc întrebător către mine. Eu… fluier. Ce să zic? Și mă joc: lumini și umbre:

În parcul-pădure a răsărit culoarea, brusc. De ieri până azi.

Iar seara a venit mult mai târziu, pentru că ziua a fost mai lungă parcă. Jur că nici nu-i venea să se termine, de aceea, la final a fost așa, un joc de-a v-ați ascunselea cu soarele.