Am văzut undeva o fotografie în care o fetiță se privește în oglindă, însă imaginea reflectată e cea a unei bătrâne. Morala era că viața-i o clipă.
Ana a plecat acum șapte ani. În 13 iulie. O parte din lumea ei s-a dus, o alta ne-a rămas moștenire. Este motivul pentru care am scris „Ana”, pentru că mi-a dăruit povestea ei!
Mi s-a confesat. Mi-a pus în palmă secretul ei, viața ei. Mi-a tapetat cu dragoste și înțelepciune copilăria. Când am deschis ochii, lumea mea era plină cu bunici. Cinci la număr. Buna și bunu, bunica și bunicu și tata-bun (străbunicul). În plus, mătușa Valerie și unchiu’ Cornel, care erau tot un fel de bunici.
Bunica și bunicu erau părinții mamei și locuiau la Sava. Acolo locuia și libertatea mea. Un copil ia de bun și de firesc lucrurile găsite pe pământ, pentru că atunci când deschide ochii, universul este deja mobilat. El face inventarul și se bucură sau plânge experimentând.
Trăiam în aceeași curte cu bunicii paterni. Geografic erau la o aruncătură de băț. Însă distanța dintre mine și ei era mare. Bunu era înalt și drept, un gospodar deștept, cu agoniseli așezate, cu vorba rară și o mustăcioară a la Hitler. Avea casă frumoasă, atelier de scule, pivniță plină cu vinuri alese și, la modul general, lucruri de calitate.
Seara citea „Darwin” și „Viața lui Napoleon”. Avea vorba rară, cumpătată și respectul nelimitat al celorlalți. Când am început a pricepe îmi spunea să învăț, că învățătura e cea mai mare bogăție a omului. Și așa este.
Însă curtea era plină de interdicții și cele două porți de la grădina mare de legume și fructe aveau lacăte care se uitau la mine mari și reci. E drept că era un tărâm fabulos, stăpânit cu pricepere de bunu, acel geniu al grădinăritului, cu legume gargantuești și soiuri de struguri nemaivăzute, trandafiri demni de palatul Buckingham, zmeură cu bobul mare și cele mai zemoase vișine. Nu știu de ce, dar n-am escaladat niciodată gardul înalt. Nu cred că m-au oprit nici înălțimea lui și nici lacătele intimidante. Stavila era chiar personalitatea puternică a tatălui tatălui meu.
Verișoara mea, care venea doar în vacanțe, era cuminte și liniștită, pe când eu făceam lucruri: răsturnam sau udam chestii și eram pedepsită. Mereu capul răutăților. Pârâtă că tulbur ordinea și liniștea. N-am cuantificat niciodată pălmuțele luate de la mama pentru prostiile, nevinovate cu siguranță, pe care le făceam în curtea bine organizată și patronată de bunu.
Ne-o fi iubit în felul lui bunu, însă viața lui era atât de farmaceutic și exact împărțită, încât până și iubirea lui era atent drămuită, repartizată pe merit și greu de tradus în înțelegerea mea de copil. Oricum, afecțiunea acelor vremuri nu era explicită. Copilul trebuia pupat doar în somn, ca să nu și-o ia în cap. Așa se spunea, așa se făcea.
Buna era complet anihilată de personalitatea covârșitoare a bărbatului ei. Suspectez că-n tinerețe a fost spontană și jucăușă, pentru că îmi povestise cum, odată, uitând că e măritată se dusese la o nuntă de unde bunu o recuperase și adusese acasă cu o nuielușă subțire și dureroasă de alun, plesnind-o tot drumul. Dar la vremea când am prins-o eu, era o figură destul de ștearsă, topită în regulile de fier ale casei.
De cealaltă parte, la Sava, nu existau pedepse. Nu existau limite. E drept că nu erau copii de vârsta mea cu care să mă joc, dar aveam „soră de pat” și „soră de drum” – surorile mamei nemăritate la vremea aceea, era Rimbor, un ciobănesc mioritic, mai mare ca dimensiuni decât mine, care mă asculta, erau poveștile lui bunicu și explicațiile bunicii.
Bunicul mă adormea cu basme, și mă învăța rugăciuni, cu o voce caldă, mulată pe sufletul și nevoia mea, iar bunica avea explicații și filosofii și pentru cele mai banale situații, pe care le dizolva spre înțelegerea și acceptarea mea. La drept vorbind, azi știu că mă și prostea bunica la greu, pe principiul că și minciuna-i vorbă și-mi alimenta imaginația cu invenții de moment, care o scoteau din dificultate. Pentru că nu-mi plăcea carnea, îmi dădea din tocană inima, sufletul și bătuca găinii. Bucățile deveneau delicioase cu poveste și mâncam suflet cu mămăligă fără să comentez. Psihologia bunicii nu dădea niciodată greș. Și, dacă toată lumea era mulțumită și fata hrănită, ce mai contau mijloacele de convingere?
Multă răbdare aveau bunicii materni. Erau bunicii din poveste.
Cum să nu mă simt norocoasă că am crescut în ograda lor? Și cum să nu port cu mândrie numele paradisului unde am fost arăduită? Sava.
* Anii au trecut. Primul s-a dus bunicul. După ce a rămas singură, bunica și-a petrecut la noi toate iernile, iar când mergeam în România venea să stea cu mine. Și nu sunt cuvinte suficiente în dicționar să pot descrie liniștea mea, când îi știam pe toți trei sub același acoperiș: părinții și bunica. Mi-au rămas multe de la bunica.
Material, doar o farfurie pictată cu un cocoș și o găină.
Dar atâtea amintiri. Atâta dragoste. Toată copilăria atent vegheată. Râsul ei dulce, lipicios ca de fetiță.
Avea o expresie a superlativului absolut, care mi-e tare dragă. – Cum e rochia bunico? – Nu se poate mai frumoasă. Anii au trecut. Ana, o copilă născută în vremuri grele, ducând pe umerii ei stigmatul unei societăți rudimentare și-a dus viața dincolo de hotarele veșniciei.
A fost credincioasă. A iubit și a făcut copii, și a crescut nepoți. Și-a așezat înțelepciunea în fiecare dintre ei. Și într-o zi de 13 iulie a plecat. Iar eu, deși am vrut să zic două vorbe, m-am lăsat dusă de valul poveștilor.
Obișnuia să îmi spună tata – mai ales după ce ne-am mutat în Canada – că e mare lucru să ai noroc de vecini buni. Că neamurile și familia ți-or fi ele aproape sufletește, însă, când geografia sună clopoțelul de urgență, vecinul e primul care-ți sare în ajutor. La vremea aceea, mărturisesc, mi-au trecut pe lângă urechi aceste vorbe, la fel ca multe altele, la fel de însemnate. Însă ele au rămas înregistrate într-un colț al minții mele, de unde revin periodic, certificând adevăruri general valabile, care se construiesc în jurul meu ca un cuib, odată cu trecerea anilor.
Omul bun e o binecuvântare, iar când locuiește pe strada ta, gard în gard cu tine, e cadou personal de la divinitate.
Am avut de-a lungul timpului parte de persoane minunate, care, încet, din vecini s-au transformat în prieteni, iar, după o vreme, i-am putut numi familie. Și la Cluj, și în Kitchener, și mai apoi în Toronto.
Fernanda locuiește în dreapta casei noastre și are două fete de aproximativ vârsta noastră. E un pic mai mare decât mama, însă are același spirit de cloșcă drăgăstoasă, aceeași înțelepciune și aceeași neoboseală de gospodină în continuă activitate. Pe scurt, e mama noastră portugheză.
Fetele ei, croite după același model, au o bunătate atât genetică, dar și dobândită din educația dată de niște părinți buni. Zarurile au căzut bine și ne-am împrietenit. Aida, fata cea mare este cel mai pozitiv și cald om pe care îl cunosc, deși am o listă generoasă. Locuind în același cartier cu noi, vine zilnic la Fernanda, în consecință o văd foarte des.
În afară de vorba bună și privirea directă, fata cea mare a vecinei noastre emană o energie pozitivă și o încredere în ea însăși, o bucurie a înțelegerii vieții și o inteligență vie. Nu ai cum să nu te simți bine în preajma Aidei, pentru că este un om cultivat și informat, cu un simț al umorului ieșit din comun.
Ieri ne-am întâlnit ca de obicei, la gardul dintre grădini și, discutând despre vremea ciudată care se înverșunează parcă împotriva umanității, a spus ceva care m-a făcut să râd. „Cu siguranță mama natură e la menopauză, așa se explică schimbările din ultima vreme.”
Noi nu suntem grădinari de soi. Așa s-a nimerit. Deși iubim natura și ne îngrijim bucățica de pământ din preajma casei, nu avem pasiunea straturilor sofisticate, încărcate cu zarzavaturi și flori. Dacă în vecini e farmacie de rondouri, soldățește aranjate cu tot felul de roade ale pământului, noi am plantat iarbă, avem flori care cresc an de an și am lăsat doar un colțișor pentru zarzavat. Și asta la sfatul Fernandei, pentru că: „e păcat! E bun pământul. De ce să nu culegeți și voi roșiile voastre?” Așa că am cultivat an de an câte ceva. Anul acesta hotărâsem să lăsăm doar iarbă și flori, mai ales că am fost plecați într-o vacanță și ne-am întors cu ceva vreme peste perioada în care se plantează legumele.
Însă omul propune și Dumnezeu dispune. La întoarcere ne așteptau cuminți răsadurile pregătite de vecina noastră. Toate argumentele noastre s-au topit în fața gestului ei. Nici nu am îndrăznit să-i spunem intenția noastră inițială. Cum să nu pui roșii cu vecini atât de buni și grijulii? Pentru că nu doar grădina rodește, ci și inimile noastre.
De ce dăruiesc extrem de rar propriile cărți? Nu din parcimonie. Nici vorbă. Ci pentru că nu îmi place să bombardez oamenii cu mine, cu ceea ce am scris, cu gândurile mele, cu sufletul meu așezat în cuvinte.
A dărui propriile cărți altora, îmi pare o formă de agresiune. E ca și cum i-aș sili pe ceilalți să mă ia cu ei acasă. Ca și cum i-aș obliga să bage pe gât o mâncare pe care eu o iubesc, însă lor nu e sigur că le place.
Desigur că dăruiesc cu drag o carte atunci când simt/văd/aud că persoana respectivă și-o dorește. Ori atunci când admir din tot sufletul pe cineva și cartea mea e sinonimul unei îmbrățișări-dialog. O dau cu toată dragostea, știind că merge într-un acasă, că e pe mâini bune.
Da. Dăruiesc foarte rar propriile cărți. Nu din zgârcenie, ci dintr-un fel de sfioșenie. În definitiv, e ca și cum m-aș dărui pe mine.
Desigur, am și greșit uneori: ori nedăruind (neavând percepția corectă pe moment și sesizând după…), ori dăruind unor persoane de care cartea s-a lovit ca mingea de ping pong în perete.
Dar a fost rar. Rarisim. Excepții de la regulă. Inevitabile. Lecții de la viață…
În rest, cărțile mele se odihnesc în librării de unde, tiraj după tiraj, ajung la cititorii mei dragi, care-mi primesc inima și mi-o trimit, atât de frumos, la schimb, pe a lor.
E un șah absolut fermecător.
Apropo, de curând am și trei e-Book-uri. La cerere, „Ana” a apărut imediat după publicare în format electronic, pentru a ajunge mai ușor în diaspora – mai ales că era pandemie. Însă „Orizuru” și „Promisiuni” sunt noi nouțe. Posibil să apară și „Pași” sub același format.
„Viața râde de tine prin coincidențe”, spune scriitoarea și prietena mea a cărei admiratoare devotată mă declar.
Citind aceste cuvinte, am zâmbit. Era momentul când începeam a aprofunda cartea ei ,,Promisiuni pe o frunză de arțar”.
După 3 ore, când am terminat-o, le-am recitit și am oftat. Între timp, cuvintele așezate de Em, intr-un mod unic, m-au trimis, fără ca ea să bănuiască, prin coincidențele vieții mele tinere, pe care de multe ori le-am închis cu șapte lacăte.
În timpul lecturii am avut companie, pe rând. La zâmbet Toto, la oftat Roua. Mi-am îmbrățișat cu gândurile bune viața de acum și cartea asta minunată pe care v-o recomand din toată inima. Ce găsiți între coperte?
O poveste amplă scrisă de parc-ai trage un fir dintr-un scul al norilor, atât de ușor îți intră-n suflet, ca mai apoi să se despartă-n alte povești și să se-ntoarcă la matcă. Eu m-am întors, citind, în vremuri care nu mi-au fost confortabile, în care m-am așezat, tot pe rând, ba pe talerul iubirii, ba pe cel al suferinței, ba pe cel al binelui sau al deznădejdei.
Am trăit cartea asta ca și când eram protagonistă, deși, dacă o veți citi, veți vedea că nici vorbă să fi avut un destin atât de frământat ca personajele. Dar sunt multe coincidențe, în ceea ce mă privește. Râsul vieții! Daaa!
Em scrie că nimeni alta. ,,Ana”, cartea ei de căpătâi, cu care ne-a dat șah și mat la așteptări, e o capodoperă pe care iar mi-aș dori s-o aveți. Le găsiți pe site, la editura Siono, dacă veți fi curioși. Dar eu n-am scris aceste cuvinte să-i fac ei reclamă, deși merită. Am scris cât să-i spun c-am citit-o în spiritul cărții – când examenele copiilor ne tulbură pe toți, chiar și pe aceia care n-au nicio legătură cu ele, când ecourile grevei profesorilor încă se aud, când la balul de sfârșit de an încă se duc fete și băieți, precum Ingrid și Matei, și când ochi albaștri îmi zâmbesc din casă:
-E mai frumoasă decât prima carte a lui Em, iubire? Mai frumoasă ca ,,Ana”?
Iar eu îi zâmbesc, uitând oftatul, ca e la fel de frumoasă, ca prinde-n ele omul cu suflete cu tot și, un timp, rămâne fermecat.
,,Nu toate familiile sunt la fel
Unele sunt mici-mici, cât o casă de pitici, cât o nucă ori cât o alună, de aceea nu e loc pentru tătici”, spune Em Sava
În familia cuvintelor tale am intrat cu delicatețe și eu, Em. Și nu plec, căci îmi țin de cald, îmi țin loc de amintiri, îmi aduc trecutul și prezentul în împăcări nesperate, cât să știu că pot dărâma talere, cât să nu mai mă sui pe ele, pe rând. Îți mulțumesc că ne-ai promis o altfel de lectură.
Încăpățânată cum sunt, și obsedată de ,,Ana” ta, tot am găsit congruențe, chiar și în modul de a le redacta, prin faptul că mereu dai putere unor personaje feminine, putere la care eu doar visez.
Iti mulțumesc și te felicit, dintr-o zi a soarelui!
Cu prietenie, te îmbrățișez!
Spune Adriana mea. Și o numesc așa, pentru că are har și dar. O cunoașteți cu toții pe Povestitoare. E frumoasă și are un caier magic de poezii și povești. Da, este vorba despre Adriana Tîrnoveanu, care a citit „Promisiuni pe o frunză de arțar.”
„Nu toate familiile sunt la fel. Unele sunt mici-mici, cât o casă de pitici, cât o nucă ori cât o alună De aceea nu e loc pentru tătici.”
De câteva zile mă gândesc la cartea autoarei Em Sava „Promisiuni pe o frunză de arțar”, un roman concentrat pe stări, o poveste răscolitoare în care fiecare personaj ascunde o dramă interioară ce va încolți încetul cu încetul în sufletul cititorului.
Am ales să iau o pauză de la lectură după romanul Emei și asta pentru că adevărurile din această carte apasă destul de greu, mai ales dacă ești un om plecat din țara ta, așa cum mă găsesc eu. Nu ai cum să nu empatizezi cu personajele, nu ai cum să nu le trăiești emoțiile, suferința, și da, nu ai cum să nu plângi.
Scriitoarea Promisiunilor te întovărășește până la capăt, uneori mângâind, alteori dezmembrând și ultima treaptă de speranță de care te mai poți agăța, redând astfel un context cunoscut, lumi cu două fețe, suișuri și coborâșuri ce fac natural parte din viață.
„Românca își ține bărbatul lipit de ea chiar și atunci când împarte cu el iadul. De dragul copiilor, zice. Însă ei sunt primele victime. Crescuți în răcnetele de luptă ale părinților, ies ciuruiți ca niște strecurători, veșnic soldați ai liniei întâi. O viață nu le ajunge să-și acopere apoi rupturile din copilărie”.
Se pendulează mult între două țări, între două destine, între două societăți, iar Em Sava reușește să creioneze o poveste de dragoste folosindu-se cu naturalețe de un stil viu, aproape poetic și de o sensibilitate aparte.
„Granița ce-și ținuse cuminte gura închisă până atunci s-a deschis ca proasta, cu mirare. Scurt. Cât să decoleze avionul de la București, împărțind dragostea lor în două jumătăți perfect egale, repartizate fiecare la câte un capăt de lume.”
Promisiuni pe o frunză de arțar rămâne în sufletul cititorului ca o linguriță de dulceață de cireșe amare într-un pahar cu apă rece, o madlenă ce răscolește, o notă pronunțată pe un portativ muzical, un dor după tinerețe, după iubire, după speranță. Un roman ce dezvăluie foaie cu foaie, un voiaj pe sub ape, unde nimic din ceea ce este promis nu înflorește cum te-ai fi așteptat.
Mulțumesc scriitoarei Suzănica Tănase. Scrie românește, trăiește în Canada – am cunoscut-o în 2018 la ToroFest, la lansarea „Pașilor”. Am plâns citind „Grădina Sofiei”.
E iarăși primăvară în Toronto. O primăvară efervescentă, splendidă, un corn al abundenței de petale, culoare și delicatețe. În 28 aprilie s-au împlinit douăzeci și doi de ani de când am emigrat, de când am pus pentru prima data piciorul pe pământul acesta miraculos, unde aveam să ne zugrăvim o parte atât de importantă a vieților noastre. Primele impresii au fost combinate, pentru că veneam dintr-un Cluj cu liliacul în floare, iar aici pădurile și parcurile erau încă în sepia, abia despovărate de anotimpul hibernal. Am descoperit, îngrozită la ora aceea, că nu există liliac. Cel puțin așa am crezut eu și m-am grăbit să anunț tragedia la telefon, celor de acasă, cu lacrimi în ochi, că „în țara asta nu există nici măcar liliac”. Pentru că mie îmi devenise dintr-odată esențial. Oxigen. Era chintesența dorului meu tricolor. Iar eu, cea de atunci, nu aveam nici cea mai mică intenție să trăiesc într-o țară cu un asemenea defect major. Câteva săptămâni mai târziu, când am descoperit că înflorește exact de ziua mea, l-am simțit cadou personal. În paranteză vă spun că disperarea mea uriașă i-a făcut pe ai mei să-mi aducă, strecurate ilegal în valize, două crenguțe de liliac: una din grădina bunicii, cealaltă din grădina casei părintești. Azi cresc falnic, indiferente la ploi, viscole sau călduri canadiene, două tufe mari și sănătoase, umplând violet și parfumat văzduhul din preajma casei mele. Nu mai e nici tata care le-a plantat, și nici bunicii nu mai sunt. Dar ciorchinele lor de flori trimit văzduhului în fiecare primăvară amintirea lor dragă. Eu n-am avut niciodată intenția să emigrez. Nu a fost visul meu. De aceea am plecat sceptică la drum, luând totul ca pe o ispită de moment – un fel de aventură care avea să dureze trei ani. „Și dacă nu-mi place, ne întoarcem, avioanele zboară în ambele direcții”. De altfel, mă asigurasem că las în spate o marjă de siguranță: am păstrat pentru doi ani și apartamentul din Cluj, și postul meu de profesoară. Ajunsă însă aici, Canada s-a impregnat în mine ca-ntr-un burete uscat. Pentru că emigrarea e personală, e chimie. Te poți sau nu potrivi unui loc, așa cum te potrivești sau nu unui om. Ceea ce e pentru unii nectar, pentru alții este otravă. Începuturile noastre au fost magice. Să descoperim vastitatea unei lumi curate, uluitor de verde și de libere a fost fascinant. Impactul a fost major. Lumea ce ni se deschidea în față și ne dăruia în fiecare zi povestea ei, era atât de diferită de ceea ce noi lăsasem acasă… Și peste toate se așternea bucuria micuțului nostru care, după fiecare experiență nouă, gen MarineLand sau African Lion Safari, ne spunea: „Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!” Desigur că viața nu ne-a oferit doar margarete. Și nici n-am descoperit cartierul câinilor cu covrigi în coadă. Am trecut prin bune și prin mai puțin bune, am muncit și am învățat să ne potrivim aici. Căci, până la urmă, viața, oriunde și-ar desfășura aripile, este un itinerariu plin de provocări și încercări prin care trecem, indiferent de zona geografică. Concluzia e că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Pădurea, oricât ar fi ea de frumoasă, are și uscături. Iar zilele, deși îmbujorate toate de dimineață, unele sunt cu soare, altele pictate cu ploi reci.
Articol apărut în Observatorul de Toronto – mai, 2023.
Sunt sigură că te-ai aflat și tu, dragă prietene, într-un avion gata de decolare, așa cum sunt eu acum. Ai făcut check-in la zborul pentru Canada. Te-ai așezat la locul tău, după ce ai fost scanat, măsurat, trecut prin tot felul de filtre cunoscute sau mai puțin cunoscute. Ai pierdut multe ore prețioase chiar înainte de a începe zborul propriu-zis, zborul celor opt mii de kilometri interpuși între cele două acasă ale tale.
Ai avut și tu sufletul împărțit în două jumătăți perfect egale, strânse ca o lămâie de tristețea despărțirii „până data viitoare”, dar bucuros, în același timp, că te întorci la cuibul tău, în țara ta adoptivă, unde ai decis să trăiești.
Poate că în escala de patru ore, în care aveai intenția să citești ori să lucrezi, s-o fi lipit și de tine vreo doamnă emoționată, bucuroasă „că mergeți și dumneavoastră la Toronto”. Poate ai luat-o cu tine, muiat de licărul acela de disperare și recunoștință, înduioșat de teama pe care i-ai citit-o în ochi: dacă se pierde? Dacă nu se descurcă? Ai acceptat-o lângă tine, cu gândul că așa fac toate mamele de copii care au emigrat în Canada. Mame care nu știu engleză și le tremură sufletul în ele în fața aventurii uriașe a drumului. Dar trec munții și norii, își înving teama de zbor, știind că la capăt de drum sunt puii lor. Poate și tu ți-ai schimbat planurile și, în loc să citești, ai ascultat poveștile despre cum se descurcă copiii doamnei în țara străină. Și te-ai uitat la fotografiile ei, neinteresante pentru tine, dar atât de valoroase pentru ea. Imagini asemănătoare cu ale tale și cu ale tuturor românilor emigranți.
Căci părinții vin la noi atât cât pot, cum pot, aducând pe lângă țuica și poate alte bunătăți românești care-ți plac, toată emoția copilăriei și tinereții tale. Și-ți mai aduc ceva. Bucuria imensă care-ți udă ochii atunci când poarta se deschide și tu îi îmbrățișezi în aeroport, simțind în părul și hainele lor parfumul acela de drag și de departe. De acasă.
O bunică a venit la nepot. Nu știa nici engleză. Și nici n-a avut noroc de vreun călător cu suflet mare care să o îndrume pe românește. „Cum te-ai descurcat bunică?” a întrebat-o nepotul. „A venit la mine o doamnă tare cumsecade, doamna Cuzmi. Și mi-a adus și de mâncare, și băutură. N-am înțeles ce zicea, dar zâmbea tare frumos și de câte ori vorbea cu mine zicea cuzmi”. (Era stewardesa care spunea excuse me).
E drept că avioanele zboară în ambele direcții, iar dorul nostru este mult diluat acum, pentru că atât comunicarea cu ai noștri, cât și deplasarea sunt mult mai ușoare. Însă o undă de nostalgie toți purtăm în buzunare. Nu mai e ca pe timpuri, când românii erau puțini și singurul mod de a putea afla vești de acasă era clasica scrisoare, care făcea săptămâni până la destinație.
Am fost întrebată de curând dacă dorul de casă, dacă dezrădăcinarea, mă face să scriu românește. Și-am spus din tot sufletul că nu. Rădăcinile noastre sunt natante. Noi am devenit cetățeni universali. Cei de pe pământ îmi sunt aproape. La o aruncătură de băț, chiar dacă aruncătura aceea măsoară 8000 de kilometri. Dorul e unul singur. Pentru cei care-au plecat în alte dimensiuni. Atât. În rest, trăim un firesc în care învârtim fusul orar.
Un pic din primăvară mea și cel mai recent articol din Observatorul de Toronto, unde, de ani de zile, am o rubrică permanentă, care mi-e tare dragă.
Vrei să știi cum e să cadă o perdea între tine și viitor? Cum e să nu poți comunica deloc cu cel care ți s-a promis? Vrei să știi cum e să fii o cenușăreasă comunistă, îndrăgostită de fiul consulului român în Canada? Nu. Nu e unparfum de tei cu miere, chiar dacă una dintre protagoniste poartă numele Thea. E viața ce urcă scara ori o coboară, trăind niște vremi și vremuri în care coincidențele poartă mască. Poate fi dragostea o punte româno-canadiană? Poate fi despărțirea dizolvantul prafului de stele? „Promisiunile” mele au culoarea magenta, culoarea zmeurei și a vieții. Și a anului lor de apariție. O carte e rodul multor mâini, chiar dacă izvorăște dintr-o singură inimă. Sasha Segal i-a ales culoarea și mi-a găsit frunza pe care mi-am dorit-o prezentă pe copertă, ca un salut adresat țării mele de adopție Un fragmentpentru tine, dragul sau draga mea. Apărut în revista Chic Elite.
După primăvara splendid arcuită în zbor pe planeta lor trandafirie și romantică, vara avea să fie punctată sexy de banchetul de absolvire.
Toalete și planuri de viitor, fluturași visceral încuibați de emoții adolescentine, inimioare desenate pe ultimele pagini ale caietelor și parfum de tinerețe, zburând pe ferestrele luminoase ale sălii de clasă, împreună cu Gaudeamus igitur/Iuvenes dum sumus, cristalin poleiau coridoarele și fiecare încăpere a școlii.
Anca și Tavi, emoționați că fata lor termină liceul, printre alți părinți, își înghițeau lacrimile de bucurie, aplaudând cele două clase de a douăsprezecea, care încheiau un ciclu de viață și treceau cântând cu garoafe în mâini. Elevii mai mici erau așezați într-o parte și în alta, ca un coridor uman prin care defilau absolvenții.
Aplauze, câte o lacrimă de bucurie, câte-o garoafă roșie, accidental căzută pe asfaltul din curtea școlii, țăcănit stângaci de tocuri. Fetele săriseră din teniși direct în pantofi Guban. Se credeau mai mari, nu numai datorită celor câțiva centimetri care le înălța călcâiul de la sol, dar și grație momentului solemn și familiilor ce țineau ochii pe ele. Câte-o mamă se apropia să șoptească câte ceva odraslei, care, țâfnoasă, se trăgea-ntr-o parte, că doar știe ea mai bine.
Părinții se așezaseră instinctiv pe categorii sociale, cei de la țară mai sfios, într-o parte, ca un cârd de rațe rușinoase, bălăbănindu-și trupurile încălzite de soarele năuc, temători să nu greșească și să nu-și fa-că de râs copiii.
Cei de la oraș, cu nasul în vânt, cu costume de stofă și cravate, zâmbeau superior, pe când con-soartele lor țepene, în taioare pastelate ori mătăsuri diafane, afișau o tristețe nostalgică, de fugit irre-parabile tempus[1].
Adunarea colorată umplea curtea școlii, iar cei de-a douăsprezecea, vedetele zilei, se agitau care-ncotro, complicii intrării în viața de adult, simțindu-se înțelepți și importanți peste noapte.
La finalul ceremoniei, părinții se apropiară de copii, așa că Liviu și Liliana se treziră față în față cu Anca și Tavi. Bărbații dădură mâna instinctiv, zâmbind prietenos. Liliana, după ce se opri o fracțiune de secundă, scanând iute interlocutorii, se prefăcu a nu auzi salutul Ancăi și întoarse grosolan spatele tuturor, țâșnind înspre cineva cunoscut. Liviu, sur-prins de grobianismul gestului, bâlbâi niște scuze și o luă pe urmele ei. Matei se albi la față de furie, Ingrid roși neputincioasă, Anca lăsă ochii în pământ, iar Tavi înghiți în sec, umilit, și spuse plat:
– Pesemne că se grăbesc tare părinții tăi…
Cuvintele, banale la prima vedere, sunară a gol, cărând în cârcă otrava pietrelor aruncate de praștia nefericită a Lilianei într-o zi atât de frumoasă.
– Dragul meu, dar nu-i cunoaștem pe oamenii aceia. Voiai să schimb amabilități cu tot poporul din curtea școlii? Iartă-mă! Nu mi-am dat seama, jucă Liliana cartea ingenuității. Ce voiai să fac?
– Să fii civilizată! strigă Matei și trânti ușa.
Liliana zâmbi. Mesajul către familia lui Ingrid fusese clar ca o katana.
Agitația zilelor următoare se așeză peste nemulțumirile tuturor. Banchetul de final de an era evenimentul major al verii, momentul mult așteptat de toți absolvenții. Fetele erau frumușele, de nerecunoscut, maturizate de fard și gătite, care mai de care, cu lucruri cumpărate pe sub mână sau făcute la croitorese prin oraș ori la Casa de Modă. Era penurie prin magazinele românești, că Ceaușescu nu-ncuraja poporul la desfrâu, însă nu era român să nu se descurce, să nu facă rost de ce-i trebuia.
– Știi ce înseamnă PCR?
– Cum nu? Partidul Comunist Român.
– Neee. E acronimul la Pile Cunoștințe și Relații.
Fiecare avea o cunoștință bine plasată. Ba un șofer de tir care aducea una-alta de peste graniță, ba o vânzătoare la consignație sau la buticul în oraș – magazinul destinat străinilor, unde se putea cumpăra doar în valută. Ba mai pișcau de pe la export, că întreprinderile de textile și de pantofi aveau secții care lucrau pentru Occident. Și fiecare își avea par-tea, pentru că de unde nu curge pică. Nu era românește să nu șmecherești ceva de la locul de muncă.
Și-apoi o mână spăla pe alta.
Cei de la fabrica de confecții făceau troc cu cei de la carmangerii ori de la întreprinderea de cosmetice.
Tavi, fiind edilul comunei, avea toate porțile deschise. Nu-i seca nici băutura din pivniță și nici rudele de salam de vară ori de Sibiu nu se terminau din cămară. Iar Ingrid era frumoasă ca o vedetă de cinema. O ținea mamă-sa, profesoara, ca pe o păpușă și avea copila lor tot ce visa.
Rodica, fata unei vecine, lucra la fabrica de ex-port din Satu Mare, unde era un adevărat paradis al hainelor de foarte bună calitate. Venea periodic acasă cu lucrușoare de vânzare, scoase pe sub mână din secție, inimaginabil de frumoase, făcute pentru nemți, mincinos cotate drept defecte.
În jurul fabricilor românești era o adevărată mafie, în care era implicat tot personalul, de la director la portar. Soiul acesta de furt, eufemistic numit „a face rost”, nerecunoscut de nimeni oficial, era intrat în firesc după o lege nescrisă, însă împământenită. A te orienta către un serviciu care să-ți aducă beneficii materiale la negru era o dovadă de istețime. Așa că micile găinării alternau cu găuri serioase în avutul obștesc, după poziția ocupată în ierarhia între-prinderii. Dar, cum cel de la care se fura era statul, adică o entitate fără față sau voce, care oricum avea prea mult, nimeni nu se simțea vinovat. Haiducul era, până la urmă, figură națională.
Cel prins – că se mai întâmpla – era ori extrem de ghinionist, ori foarte prost. În niciun caz vinovat. Sistemul funcționa ca uns, toată lumea era mulțumită, iar statul, neavând drept de veto, nu se re-volta împotriva nimănui.
Rodica își aducea netulburată marfa în sat, cu cea mai ingenuă nonșalanță. O arăta mușteriilor în funcție de ierarhie: primăriței, apoi nevestei milițianului și preotesei. Abia apoi la celelalte cliente.
Pentru banchet, cumpărase Anca o rochie verde din saten care venea ca turnată pe trupul subțirel al fetei ei și-i făcea ochii mari și negri să lucească precum stelele. Când o văzu îmbrăcată, nu-și putu opri un suspin.
– Fata mamii, să fii norocoasă pe cât ești de frumoasă! Să nu fii frumoasă degeaba, șopti cu o presimțire cenușie.
Însă Ingrid nu băgă de seamă. Reflexia oglinzii îi spunea povești cu zâne.
Și, dintre toate, ea era cea mai frumoasă.
§
Banchetul. Instantanee fericite, tineri frumoși, amintiri neprețuite – un colaj sinestezic mult așteptat, prea iute evaporat în aburi de alcool și tutun, exagerări de adult începător. Dar nimeni nu s-a năs-scut adult, iar manualul explicativ, derulat începând cu cei șapte ani de acasă, era oricum interpretabil.
Un pic de mahmureală în noaptea fierbinte de vară, asortată cu declarații și mai înfocate. Minți îndrăgostite, încărcate de curriculumul materiei școlare, de hormoni și de vise.
Examenele băteau la ușă, iar timpul îi presa carpe diem[2]. Viitorul era lipit de ușa facultăților, tatuat cu vorbele prea mult uzitate de părinți: „Ai carte, ai parte. Altfel ajungi muncitor la uzină, ca mine. Adio vise!”
Ingrid își atârnă suspinând rochia verde în dulap, mângâindu-i faldurile strălucitoare. Fusese prințesa serii. Cinderellacare, din uniforma bleumarin de liceană, înflorise pentru o noapte în cea mai frumoasă fată de pe pământ.
Casa din Zora, burduhoasă ca un dovleac, sub strălucirea lunii, în nimicurile feminine aruncate peste tot, cu parfumul lor de nou și de roz, se trans-formase în castel, iar ea, în noaptea aceea, nu-și pierduse pantoful, ci virginitatea.
Matei amuțise văzând-o coborând treptele casei părintești. Ingrid era acasă de câteva zile, să învețe la Zora, unde avea mai multă liniște decât la internat.
Matei se prezentase mândru să o ia la petrecere. Avea de o lună carnet de șofer, iar Liviu îi împrumutase Dacia pentru marele eveniment. Aproape zburase cei douăzeci și șapte de kilometri din Norești, euforic, nerăbdător să o întâlnească pe fată, încântat că stăpânește din volan caii putere ai mașinii.
Dar, când ea își făcuse apariția, uitase și de șoferit, și de banchetul care-i aștepta… uitase și cum îl cheamă.
Ingrid a lui se transformase fluid într-o apariție fascinantă, nepământeană. În înger cu chip luminos, dar și demon ispititor de sexy. O combinație ce i se urcă la cap ca un drog puternic și-l ameți; verdele satenului cu ape al rochiei, mulat răvășitor pe trupul subțire, cât să-l frângi ca pe-o tulpină de floare, sânii ce-și rotunjeau contururile din decolteu, magnetic pentru palmele lui flămânde. Emoția lui se transferă fetei, care simți iarăși acea strângere în stomac, de parcă un roi de fluturi ar fi vrut să decoleze. La fel ca atunci când o sărutase prima dată.
Noaptea era fuior de catifea, rotind în jurul lor toate stelele, într-un caleidoscop al iubirii, o incantație a tinereții veșnice și a iubirii fără de sfârșit.
§
Amândoi își imaginaseră prima lor noapte de dragoste. Discutaseră excitați subiectul de multe ori. Făcuseră scenarii. Copilărește, curioși. El doritor, ea speriată.
– Noapte? De ce noapte, întrebase Matei. Eu te vreau ziua. Să te am cu toate simțurile treze.
Ingrid era virgină. Matei nu. Dar era hotărât să aibă răbdare atât cât trebuie. Fata era pudică și cuminte și ar fi vrut să se mărite fecioară.
Matei râdea de mentalitățile ei de bunicuță:
– Hai să ne căsătorim atunci și rezolvăm problema! Cât crezi că rezist?
După banchet ar fi trebuit să o conducă la internat. Dar Ingrid era atât de frumoasă, noaptea purta încă miez de lună, iar el avea atâta nevoie de ea…
Nu era prima dată când dormeau împreună la el, camera lui Matei fiind un fel de studio cu baie și hol, parte din corpul comun al vilei părinților, dar cu intrare separată. Un lucru inteligent conceput de arhitectul casei. Așa, el avea iluzia că locuiește singur, în fapt era la fel de monitorizat.
Liliana nu se băga în viața lui, dar știa tot ce se petrece.
Băuse cu băieții, pe ascuns, tărie: vodcă și whisky, ce putuseră face rost. Toți erau viteji și afumați spre dimineață, ca niște viței sonori fără direcție. Fetele fremătau feminin, ei musteau feromoni, văzând glezne delicate în pantofi cu toc cui, sâni tari, invitând să fie eliberați din sutienele noi și inutile, ochi doritori de joacă și buze rujate.
Iar Ingrid, dintre toate, era cea mai frumoasă.
Îi atinsese adesea sânii în jocurile lor erotice, iar decolteul rochiei ei verzi îl înnebunise toată seara, așa că, spre dimineață, ajunși în sfârșit în camera lui, aproape îi rupsese fermoarul în fervoarea de a-i gusta sfârcurile dulci de caramea.
Ingrid, moleșită de noaptea nedormită, în care plutise pe norii trandafirii ai pasiunii lui și admirației generale, excitată de buzele fierbinți și de penisul întărit, pe care-l simțea dur pe abdomen, se lăsă încrezătoare pradă degetelor lui exploratoare. Știa că se va opri în ultimul moment, ca de fiecare dată, însă Matei, șoptindu-i promisiuni incandescente, o pătrunse și o făcu a lui, în strigătul de durere și de surpriză al fetei. Dar plăcerea învinse durerea și Ingrid, încălzită, se lăsă pradă pasiunii proprii și de-veni femeie, cu o ușoară dezamăgire, pentru că nu se întâmplase cu acordul ei explicit. Însă nu regreta, chiar dacă o speria ce tocmai făcuseră. În ciuda lipsei de experiență, știa că fusese inevitabil. Și că Matei o va iubi și mai mult. Mult mai mult. Nu-i păsa de nimeni și de nimic și nu avea chef să se gândească la ziua de mâine. Adormi goală în brațele lui când zorile crude se ițeau pe la ferestre și somnul era dulce în oraș.
Primul se trezi Matei. Îl durea capul înfiorător și o sete infernală îi usca și gândurile. Mintea-i era abrazivă. Împiedicată-n detalii care se lățeau nelămurit în culori blurate. Nu-și amintea nimic din ce se petrecuse între ei doi, deși îi era clar în minte foșnetul rochiei verzi, privirea ei mai neagră ca noaptea. Se târî până în baie, luă trei antinevralgice și se băgă sub duș. Lăsă apa să curgă mult și rece peste el. Capul îi pulsa ca și cum, distopic, s-ar fi inversat cu inima, o inimă mare și proastă.
Într-un târziu ieși. Ingrid dormea cuminte, cu un sân dezgolit. Chipul de fetiță îi era acoperit pe jumătate de părul întunecat pe care razele soarelui împleteau râuri argintii. Rochia ei din saten și cos-tumul lui de stofă, ținutele lor festive, de banchet, erau aruncate pe jos.
Ei erau alți oameni.
– Te voi ocroti mereu, șopti pentru nimeni, confuz și atent la zgomotele casei. Durerea de cap îl urmări toată ziua ca un ciocan al conștiinței. Băuse toate porcăriile. Își jură să nu mai pună niciodată gura pe alcool.
A venit pe lume ca un copil născut cu greu. Coperta. Tiparul. Timpul. Târgul. Mi-a dat emoții. Acum emoțiile se întorc la mine bumerang. 🙂 Săptămâna viitoare merg cu trei cărți în Belgia. 1. Atelier de creație literară pe baza cărții „Aventurile lui Andrei” – 21 ianuarie 2. Întâlnire cu Em Sava și cărțile ei: „Ana” și „Promisiuni pe o frunză de arțar”- 21 ianuarie 3. Întâlnire cu copiii de la școala europeană – 24 ianuarie
Mi-au plăcut ‘Promisiunile’ lui Em Sava. Em ştie să stârnească emoţii tari. Lumea feminină pe care o creează este complexă. Femeile din cărţile ei trăiesc, iubesc, suferă la cele mai înalte cote. Personajele sunt puternice si au destine tragice. Anca din ‘Promisiuni’ e, după mine, versiunea modernă a Mariei din ‘Ana’. Niciuna din aceste femei nu îngenuchează în faţa vieţii care le loveşte fără milă. Anca, la fel ca şi Maria, luptă din toate puterile să se ţină la suprafaţă. Nici moartea unicului copil, nici moartea soţului nu o pun la pământ. Fiecare cădere aduce maturitate, înţelepciune şi mai multă putere – asta e crezul femeii din cărţile lui Em : viaţa e o luptă, o continuă zbatere. Dincolo de personajele feminine puternice, cele două ţări în care acţiunea romanului e plasată, îi descoperă cititorului două lumi cvasiantagonice. Finalul l-am citit în lacrimi. (Nicoleta Beraru)
“Viața lor n-a fost ușoară, pentru că au trăit in vremuri tulburi și sărace. Dar și-au crescut frumos și copiii, și apoi nepoții și strănepoții. Au avut bucuria sa-i vadă pe toți ridicându-se ca brazii, cu rădăcini puternice, adevărate. Au și lăcrimat, e drept. Însă de cele mai multe ori de mândrie. Și când iarna a poposit de tot in casa lor de la marginea Savei, s-au dus să se odihnească pe rând, […] în micul cimitir din capătul grădinii, sus pe deal, aproape de cer”. Em Sava
Dacă vreți să vă întâlniți cu satul românesc, autentic și tradițional transilvănean, dacă doriți să petreceți un pic de timp în compania a două personaje feminine puternice, pline de vitalitate si prospețime, care au trăit vremuri tulburi, dar grăitoare pentru neamul nostru, vă recomand romanul “Ana”, de Em Sava.
După Ana, am citit o altă carte a aceleiași autoare, “Promisiuni pe o frunză de arțar”, care m-a mișcat profund. Am impresia constantă, in cărțile lui Em Sava, că personajele feminine reprezintă forța ei magică. Maria, străbunica, și Ana, bunica autoarei, au ce să ne transmită, avem ce învăța, trebuie doar să le ascultăm cu atenție. Anca, personajul central din Promisiuni…, rămâne însă cea mai lovită de soartă: să rămâi încă verticală, după moartea unicei fiice, să îți crești nepoata cu toată dragostea pe care o mai aveai de dat, să-ți pierzi bărbatul, să rămâi dreaptă într-o lume strâmbă și, la final, tot singură să-ți porți bătrânețile, nu este simplu. Cărți-elogiu adus femeilor puternice – așa aș numi aceste două romane !
(Întâlnirea cu scriitoarea va avea loc sâmbătă 21 ianuarie, la 17:30, în Clos du Parnasse 11 E, 1050 – Bruxelles Vorbitori invitați : Carmen Solomie si Daniela Livia Bîciu) (Mirela Niță Sandu)
Nu mă pricep la recenzii. Nici rezumat n-o să fac. Voi scrie totul despre “Promisiuni pe o frunză de arțar” doar în două cuvinte, urmate de un mare semn de exclamare: Ce poveste! Zguduitoare și sensibilă. Deopotrivă. O carte care nu-ți dă răgaz să-ți spui “mai las și pentru mâine câteva capitole”. Dacă o aveți la rând, printre alte volume, dați-i întâietate. Merită! Pe deplin. Ești minunată Em! Între Ana și Promisiuni am mai citit, dar de cărțile tale, efectiv, nu m-am putut dezlipi. (Nicoleta Ioniță)
“Roman cu accente psihologice și sociale, destin shakespearean, reiterarea mitului Cenușăresei, Romeo și Julieta, tânărul universal care trăiește și iubește la fel, indiferent la vremi și la vremuri…”
Ah, nu! Dați-mi voie, vă rog, să nu scriu despre psihologic și social! Nici despre Cenușăreasa să nu scriu, nici despre universal, nici despre coincidențe, despre Shakespeare (am scris corect?) despre niciun, știu eu, domeniu de cercetare, dați-mi voie să nu scriu. Dați-mi voie să scriu despre suflet! Despre cum să-ți rămână sufletul, așa, plângând după ce citești o carte. Pe cât de fascinantă pe atât de captivantă, pe cât de răscolitoare pe atât de minunată, pe cât de fantastică, emoționantă, incredibilă, pe atât de…Spun prea mult? Nu! Nu, nu mă opriți! Chiar dacă nu-mi găsesc cuvintele, nici chiar dacă găsesc prea multe cuvinte. Am o avalanșă în suflet de gânduri, de cuvinte, de tot. Lacrimile au fost răspunsul emoției. Am citit cartea în lacrimi. Am așteptat-o. Lucrurile s-au legat, întâmplările s-au legat, și am primit-o într-o noapte când pe aeroport îmi așteptam copilul. Mi-a promis că îmi va aduce cartea: “Promisiuni pe o frunză de arțar” de Em Sava.
Scriu târziu în noapte. Și plâng. “Ca o mângâiere, ca o șoaptă”. Plâng iubirea lor cu “nume de vânt“. Plâng pentru Thea. Plâng pentru tot. Opt mii de kilometri despart o iubire: “ capătul de pământ e mult mai departe decât cerul cu stele”. Ingrid și Matei trăiesc o iubire într-un timp în care pâna și iubirea le este dictată de viața politică din comunism. O iubire dictată chiar și de părinți, și de alte legi mizere și întunecoase atunci întâmplate. Da! “Uneori mai târziu e prea târziu. Mult prea târziu”.
“Copiii nu-i crești pentru tine. Îi crești ca să zboare”. Și, Doamne, cât adevăr!
Em, dacă te întâmpli pe aici, vreau să-ti spun că ești fantastică, incredibilă, răscolitoare…(nu mă opri, îmi fug gândurile și cuvintele, dar atât de frumos mi-ai frânt inima și sufletul că vreau mult să te mai citesc, și tot atât de mult știu că nu mă pot lăsa de tine!)
Emigrând mi s-au tocit tălpile, au devenit alunecoase și dorul de ducă s-a strecurat în buzunarul de la piept. M-ai scos din țara mea, acum plimbă-mă, i-am spus. Și așa a făcut.
Am început a conjuga împreună verbul „a călători”, iar cei douăzeci și doi de ani de emigrare s-au transformat într-un slalom printre săptămâni lungi de muncă, dar și vacanțe împrăștiate în țări calde și țări reci, în locuri mai mult sau mai puțin umblate, cunoscute ca pomul lăudat sau, dimpotrivă, adevărate comori, descoperite, pur și simplu, întâmplător. Oameni și locuri, istorie, artă, știință, emoții și întâmplări cu final neașteptat le-am întins ca untul pe pâine și am căscat și ochii, și mintea, și inima, cu foame de noul pe care-l puteam inhala și bucuria de a fi trăitorii secolului actual.
În 2001, când am emigrat, granițele României nu erau deschise, așa că țara frunzei de arțar ne-a întâmpinat fără mari menajamente. Cu bune și rele, cum era și cum este. Spărgând bula de săpun a imaginației noastre, construită pe prezentări comerciale colorate și așteptări de cele mai multe ori nerealiste. N-am avut șansa să o vizităm și să vedem cum e înainte de a decide dacă pasul emigrării ni se potrivește. Dacă nu e prea mare pentru noi.
Acest mers înainte cu ochii legați a fost prilej de mare nefericire și dezamăgire mai ales pentru cei hrăniți cu biscuiții roz ai visului american. Străinătatea nu poartă câini cu covrigi în coadă și nici nu-i așteaptă pe outsideri cu covorul roșu întins. Mulți s-au lovit de pragul de sus al unei realități aflate în totală antinomie cu castelul de nisip al închipuirii lor.
Dar omul sfințește locul, nevoia te învață, iar emigrantul e nevoit să se adapteze. Fiecare destin își are dealurile și văile proprii. Ale noastre au, cu siguranță, multe bilete de avion și mulți kilometri adunați sub tălpi și sub roțile mașinii, atât în bătrâna noastră Europa, cât și în tânăra America.
Așa am sfârșit 2022 și așa l-am început pe nou-nouțul 2023. Și, după superstiție, așa o vom duce tot anul, receptând țări și orașe noi prin toate tentaculele personale, adulmecându-le și scanându-le prin filtrul propriilor valori, gustând cultura altor neamuri, bucurându-ne de mâncărurile lor tradiționale, de limbile ce se vorbesc pe străzile invadate de turiști: germană, italiană, maghiară, engleză, română.
Am tendința, când aud românește, să mă deschid magnet în zâmbet, ca și cum aș întâlni un apropiat drag. Reminiscențe de emigrant canadian care, musai, cel puțin în Europa, trebuie domolite. Istoria contemporană a modificat termostatul tricolor, l-a dat la mai puține grade termice.
Ultimele zile ale anului le-am petrecut la Praga și Viena, vizitând obiective impresionante: palate și castele, muzee și biserici (Belvedere, Schönbrunn Palace, Hofburg Palace, Muzeul Freud, Praga Castle, Muzeul Kafka etc.) Însă, oricât de cultural și plin de istorie și artă a fost periplul nostru european, ultimul punct al itinerariului a fost și cireașa de pe tort.
Nu știu alții cum sunt, vorba clasicului Creangă, dar eu mă simt ca peștele-n apă în preajma cărților. Să descopăr State Hall, respectiv Sala de Gală a Bibliotecii Naționale Austriece, una dintre cele mai frumoase săli din lume (și cea mai mare bibliotecă barocă), unde în cele aproximativ 200 000 de volume rare (1501-1850) este conservată atâta istorie, a fost copleșitor, înălțător, divin…
Cărțile respiră cuvinte prin paginile lor generoase și alunecă înspre umanoidul întâmplător și întâmplat în lume, amețindu-l cu esența inteligenței creative ce și-a găsit locaș milenar între coperte.
Construită de Joseph Emanuel Fischer von Erlach, sala are o cupolă impresionantă, acoperită de frescele pictorului de curte, Daniel Gran, picturi cu subiecte distincte și alegorice, simboluri și învățăminte. Acolo se află și colecția celor patru globuri pământești (secolul al XVIII-lea) făcute de cartograful Vincenzo Coronelli pentru împăratul Leopold I.
Atât de neașteptat și înălțător a fost momentul vizitării bibliotecii, că l-am receptat ca pe un cadou personal. Am devenit transparentă, transformată într-o fâșie de dor și curiozitate, strecurată dincolo de tabuurile impuse oricărui vizitator.
Lumea în care trăim e atât de frumoasă.
O livadă cu fructe coapte ale cărei roade trebuie doar să le culegem.
– Articol apărut în revista UZP (editată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) –
Sweet & Salty 