Azi vă arăt niște poze, deși nu sunt nici zece la sută față de realitate. Mi-e o ciudă pe pozele astea că sunt atât de limitate. Ochiul e emoție, iar peisajul urban e incredibil. Nu vă pot transmite lumina, culoarea, orașul trepidând, aromele ce evadează din închisorile vanilate ale patiseriilor, reclamele geniale unele, grotești sau chiar vulgare, cu iz de șoc… V-ați prins. Iubesc Toronto. Cu tot subiectivismul meu. Vă arăt o parte foarte mică, minusculă, din metropola canadiană și din ziua mea de ieri.
Nu mi-a plăcut prea mult Kitchenerul. I-am spus: „M-ai adus din Cluj în Alejd” – Alejdul simboliza la vremea aceea cel mai urât oraș văzut de mine vreodată… Mai urât decât Copșa Mică. Deh, gusturi.
Însă m-am obișnuit, că te obișnuiești unde ți-e familia, cariera. Dar mutatul la Toronto a fost adevărata Chintă Roială. Adevărata emigrare pentru mine. Locul unde am început să respir.
Frumusețea stă în ochiul privitorului. Iubesc Toronto. Mă copleșește nu doar imensitatea, dar și diversitatea lui. Azi vă prezint un apus de soare luat din mers, de pe autostradă. O duminică absolut minunată.
Dacă aș avea bani, câte idei am, aș fi tare bogată. Deocamdată sunt stresantă, pentru că „am o idee!” introduce panică în locuitorii casei mele. Și nu numai În fine, vă anunț cu mare bucurie o antologie unde particip și eu cu un text, o antologie care a fost (iarăși) ideea mea (inclusiv titlul). Ba chiar mi-am băgat gheruțele un pic și la alegerea copertei. Sasha Segal făcuse un prim proiect – e păcat să nu fie văzut și el.
Antologia, care deja a pornit spre librării și spre noi, este cadoul perfect de 8 Martie. Haideți, recunoașteți că uneori sunteți în pană de idei.
Sunt 40 de texte, 40 de povești care conțin, fiecare, câte o rețetă culinară. Cartea, apărută la editura SIONO e o frumusețe, grație copertei, tiparului, culorilor și, desigur, textelor.
La noi, peste ocean, va ajunge un pic mai greu. Dar până în mai, când e Ziua Mamei în Canada, tot își face apariția.
Dacă te întrebi ce e cu poza asta, gândindu-te că iar scriu despre cărțile mele, îți voi spune că această carte are ceva special. Desigur că fiecare carte are ceva special, însă aceasta din fotografie este specială prin locație. Dacă te uiți cu atenție, vezi pe cotor o mică etichetă albă. Asta înseamnă că aparține unei biblioteci. Am să-ți spun că fotografia e făcută de scriitoarea Paulina Popescu, care a împrumutat cartea de la biblioteca centrală din Kitchener.
„Azi de Ziua lecturii citesc cartea Orizuru de Em Sava, pe care o puteți gasi la KPL. Este o carte spumoasă, răcoritoare de nuvele, cu portrete bine conturate, întâmplări haioase și un stil delicios,” spune Paulina.
Dacă vreți să citiți, o nouă recenzie a „Promisiunilor” mele. Mulțumesc, Cristina Apostol – Vorbe pentru suflet!
De curând am adunat la colecția mea de cărți și romanul “Promisiuni pe o frunză de arțar” semnat de autoare și mă declar răvășită atât de intensitatea poveștii cât și de mesajul plin de învățăminte. Cartea m-a făcut să fredonez în neștire… “dacă dragoste nu e, nimic nu e, nici soare nu-i, nici viață nu-i, iar eu mă simt al nimănui… Dar unde dragoste nu e, nimic nu e”, cuvinte ca niște zumzete ce și-au luat avânt printre gândurile mele o dată ce parcurgeam drumul acestei scrieri, și nu de puține ori am suspinat cu privirea pierdută în nevoia de a așeza lucrurile așa cum trebuie, pentru ca fiecare personaj în parte să se bucure de acel … și au trăit până la adânci bătrâneți. Însă viața e cu încercările sale, iar atunci când mâna omului face ca lucrurile să nu-și găsească rostul atunci necazurile se țin în lanț ca o scânteie în mijlocul lanului de grâu. “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost o rană deschisă ce a rămas netămăduită de negura vremii și s-a vrut oblojită cu dragoste, înțelegere și cu seninătate.
“Nu toate familiile sunt la fel, Unele sunt mici-mici, cât o casă de pitici, cât o nucă ori cât o alună. De aceea nu e loc pentru tătici.”
Viața pentru tânăra Thea nu e ușoară deloc, fiind o copila sfioasă și educată într-un spirit al corectitudinii aceasta se afundă tot mai mult în miezul tăcerii. Adolescența îi este grea povară atunci când culoarele liceului îi sunt ecou al unor glume pe seama sa, când noțiunea de familie îi e străină și când binele are forme atât de distorsionate. Mângâierea sa este bunica, chip blajin care o susține atât cât poate ea, însă mediul în care mustește Thea nu e deloc unul prietenos iar tristețea nu o părăsește niciodată, ba din contra, desenează pe chipul său tânăr o traiectorie a solitudinii. Sufletul său tânjește după mamă și tată, după acea celulă numită familie. Însă soarta a fost dură cu ea, dar mai cu seamă cu cei doi ce au zămislit-o din iubire dar care au fost rupți dintr-un întreg și aruncați în lumi diferite pentru a li se stinge focul ce i-a unit. Uitarea ce au sperat-o mulți nu a fost umbrită nici de distanță nici de licărul inimii, însă prețul acestei despărțiri a fost mult prea mare… mama Theei a murit iar tatăl a fost o umbră a unui trecut neîmpăcat, un bărbat ce s-a perindat prin lume în nevoia de a acoperi un gol. Acum, într-o conjunctură a sorții piesele se pun cap la cap, viața vrea să deznoade toate sforile pentru ca măcar micuța copilă cu ochi visători să-și poate împlini destinul. Însă timpurile vitrege încă îi urmăresc pe fiecare în parte, resentimentele sunt litere îngroșate în minte și în suflet … iar zilele sunt rostogolite la vale ca niște bolovani aducători de zgomot. Pas cu pas aflăm tulburătoarea poveste a lui Matei și Ingrid, un el și o ea ce și-au imprimat iubirea în adâncul ființei lor pentru eternitate, tinerețea le-a fost un liant nu o naivitate iar sentimentele o portiță către întreg univers, însă unii… și alții deopotrivă i-au vrut departe, le-au vrut așa zisul bine ce i-a dărâmat, și le-au frânt aripile juvenile. Acum ar regreta, fiecare în nevoia sa de plângere, însă prezentul e aici iar Thea are nevoie mai mult ca niciodată de înțelegerea bunicăi, de împăcarea sa cu tatăl rătăcit dar și de acea umplere ce a fost un vid mulți ani la rând. Acceptarea nu e ușoară, încetul cu încetul se adună puzzle-urile unui întreg care se lasă plâns, care se abandonează și se perindă prin fața ochilor fiecărui personaj, duritatea adevărurilor lasă loc de regrete amare. Și nu o dată fiecare în parte și-a strigat dorul dar mai ales promisiunile. Aici în text timpul nu e vindecător, ci mai degrabă o povară ce se vrea lăsată undeva pe drumul existențial ca o haină ponosită. Pentru a regenera inimile eroilor, pentru a reda pofta de viață. Pentru împlinire!
Autoarea Em Sava și de această dată a reușit să mă copleșească cu o poveste bine ticluită, cu un condei înnăscut Em m-a făcut să uit de toate și să parcurg un drum al unei scrieri cu o încărcătură aparte. Eram convinsă încă de la început că tot ce voi găsi printre pagini mă v-a face să mă înclin în fața măiestriei autoarei de a pune pe foaie frânturi de suflet pentru suflete frumoase, și nu m-am înșelat, “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost vibrație vie. A fost un început care nu va fi niciodată un sfârșit. Cartea rămâne pe retină și dantelează imaginea spre o lume în care totul va fi bine, în care iubirea tronează iar privirile se joacă în focul pasiunii. Și totuși nu toate iubirile au un final fericit… cum nici bucuria nu e o constantă. Iar acest roman e dovada vie că nu e cum vrea omul… e cum vrea Domnul!
Cartea “Promisiuni pe o frunză de arțar” este un roman de o frumusețe copleșitoare în ciuda tuturor exploziilor de sentimente, de multe ori dureroase, de multe ori însoțite de nedreptate. Este o poveste care merită să treacă dincolo de timp și să fie purtată ca o frunză pe vântul amintirilor. Cartea asta te face să vezi lumea prin alți ochi, să analizezi timpul trecut și să prețuiești prezentul, chiar dacă și acesta e plin de tristeți și alte greșeli. Nu o dată am urmărit cu ochii înrourați nedreptatea la care au fost supuși Ingrid și Matei doi liceeni ce și-au permis să iubească. Nu de puține ori le-am admirat curajul și fragilitatea relației lor, și am criticat aspru implicarea adulților în croirea unei cărări bătătorite de două inimi ce s-au chemat fără rețineri. Ce povară poate fi viața atunci când ți se fură dreptul de a iubi și de a fi iubit!? Ce pedeapsă să-i dai celui ce îți îngrădește aceste emoții poetice ce au înnobilat întreg universul? Ei bine, pe o notă dureros de minunată cartea aceasta mi-a intrat la suflet fără drept de apel. M-am atașat de fiecare cotitură, de fiecare soartă ce și-a strigat oful și de fiecare erou ce a încercat să fie mai presus de ieri și de mâine… și am vărsat lacrimi amare până la final, pentru că da, aceste destine ce s-au perindat prin carte mi-au arătat că nimic nu e simplu în această viață, nici chiar puritatea simțămintelor. Nici tinerețea… mai cu seamă dorințele într-un timp vitreg! “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost cartea confesiunilor, a depănărilor de amintiri, de trăiri și jumătăți de măsură. O lectură ce a vibrat sub ochii mei și m-a îndemnat să o primesc în viața mea cu toate momentele sale pline de vise, de sens și modularitate.
Sandra Segal mi-a trimis un link spre un grup pe FB – Un dar, o carte românească – unde se discuta despre „Ana” mea. Recenzia aparține Laurei Dobrea. Nu am nicio legătură cu grupul respectiv, de postare am aflat pur întâmplător. Nu știu pe unde călătorește „Ana”, multe urme ale ei au ajuns la mine. Multe nu. Probabil dacă ar fi avut parte de un alt context (o editură mare, un climat literar diferit, poate să fi trăit eu în România) ar fi avut un destin și mai bun. Nu știu. Mă întreb adesea dacă am făcut bine să o pun la baza unei edituri nou înființate. Pentru că „Ana” a fost șansa editurii. S-a vândut bine și atunci librăriile au primit editura cu alte și alte cărți. Au trecut cinci ani de când a văzut lumina tiparului și a ajuns (și ajunge constant) la foarte mulți cititori din țară și diaspora.
Din experiența muncii cu editurile am observat că, în general, o carte are viață foarte scurtă. După explozia curiozității inițiale, care ține câteva luni, cartea e acoperită de alte noutăți care vin în valuri, hrănind nevoia de nou a cititorului. „Ana”, un fel de excepție de la regulă, rezistă, se vinde în continuare bine și vin în continuare feedbackuri de la cititori. Însă nu pot să nu mă gândesc care i-ar fi fost destinul dacă aș fi trăit în România, dacă ar fi ajuns în atenția criticilor, dacă eu aș fi făcut parte din vreun grup literat actual care e activ pe scena literaturii contemporane. De multe ori simt distanța asta care dezavantajează, pentru că eu nu fac parte din nicio bisericuță literară, nu cunosc pe nimeni important, habar nu am cum se numesc criticii care contează și cum ajung la ei cărțile. Nu mi-i imaginez mergând în librării și alegând aleatoriu coperte, nume. Cărțile mele s-au descurcat ca niște copii orfani trimiși în lume.
Deci mă întreb cum i-ar fi fost destinul dacă. punct.
Căutam niște texte și am găsit acest mesaj. Azi am pus mana pe cartea dvs și acuma am terminat-o. Am citit-o toată într-o zi. Acum va spun atât: am închis cartea in lacrimi!!! Maine va spun mai multe. Momentan atat: va mulțumesc și va respect! Nu am plâns pana acum citind o carte!
Cine e? La înmormântarea tatei am fost impresionată de preotul carea a oficiat slujba. Un tip între treizeci și patruzeci de ani. În semn de recunoștință i-am dăruit „Ana”. L-am văzut de vreo două ori înainte să plec. Nu avusese timp să o citească. E un om foarte ocupat. Apoi a făcut Covid și a fost nevoit să stea acasă. A citit cartea. Și mi-a trimis ce ați citit mai sus.
—————– Și recenzia Laurei.
„În anul 2022 am descoperit acest roman, ce mi s-a părut extraordinar de frumos, un adevărat deliciu literar în care am gustat niște regionalisme ardelenești din perioada interbelică cum nu am mai întâlnit. Noroc că autoarea, Em Sava, a atașat la sfârșitul romanului un glosar de termeni pe înțelesul tuturor. Am scris la vremea aceea despre el și o fac și acum aici, pentru că merită.
“Ana”, este unul dintre acele romane pe sufletul meu, cu un pic de istorie, cu povești de viață reale, cu femei puternice, cu suflet, cu chin, cu iubire, cu principii rigide și înguste, piedici, cu legi nescrise și împământenite din vechi strămoși, tradiții și obiceiuri frumoase, cu iubire de neam și pământ.
În esență, romanul evocă viața a trei femei, din trei generații diferite, acțiunea în sine fiind centrată pe Ana, cea care face parte din cea de mijloc și am înțeles că este povestea reală de viață a rudelor autoarei pe linie maternă. Istoria se desfășoară într-un sătuc ardelenesc, Sava, de prin preajma Clujului, începând de undeva de dinaintea primului război mondial, cu Maria – o tânără frumoasă, veselă, harnică și sprintenă, mândria părinților și căreia îi venise timpul de măritiș. Cum soarta din acele timpuri le dădea rar norocul fetelor de a se mărita cu cine le era drag, Maria nu a fost printre cele privilegiate și s-a procopsit cu un soț ales de părinți, pentru că acesta se trăgea dintr-o familie cu stare, deși aceasta era îndrăgostită de Sandor, un băiat ungur, sentimentele acestora fiind reciproce. Doar că preconcepțiile acelei epoci nu permiteau căsătoriile mixte. Nu doar că soțul ce-i fusese ales nu era așa cum și l-ar fi dorit Maria, dar și soacra era chiar acea poamă acră. În supușenia ei de femeie, nevastă și noră bună, Maria a pătimit mult, făcând 2 băieți, dintre care unul pâinea lui D-zeu, iar celalalt un pui de drac, făcut parcă din veninul cu care era injectată zi de zi de familia soțului. Destinul a urzit ca Maria să rămână văduvă, soțul fiind ucis în război. Chiar dacă a rămas singură cu 2 copii, Maria s-a simțit ușurată și a început sa trăiască pentru ei și a reînflorit, iar soarta i-a scos iar în cale prima iubire. Sandor, întors teafăr dar traumatizat de la război, nu a rezistat să-și țină în frâu iubirea, văzând cât de scurtă poate fi viața. Astfel că cei doi și-au împărtășit-o și din tot patosul lor a fost concepută Ana. De aici are loc o altă dramă, întrucât ungurașul nu a fost capabil să renunțe la familia sa pentru Maria și Ana și sub presiunea acesteia s-a însurat cu o femeie de naționalitatea sa, renunțând la iubire. În timpurile în care era o mare rușine ca o femeie necăsătorită să aducă un copil pe lume, un “bitang”, ba mai mult, ca acesta să fie născut din părinți de naționalități diferite, Maria și Ana au avut mult de suferit și mult de luptat ca să-și mențină locul într-o comunitate plină de prejudecăți, răutăți și pizmă.
” Oamenii-s ca lupii când simt miros de sânge, când unul calcă strâmb, când se-mpiedică și cade…Se bucură, că uită o vreme de amarul lor și se strâng în haită. Dau cu piatra și scuipă. Se hrănesc cu poftă din necazul ce nu-i al lor și mestecă povești pe care le înfloresc și le duc cu bucurie strâmbă de la unii la alții. Cel ce păcătuiește e înfierat, dat la o parte. Ei își fac cruce, însă drăcuie cu patimă și aruncă vorbe șerpește. Se duc la biserică, dar după sfânta slujbă mai stau un ceas în drum să-l toace mărunt pe cel care-ndrăznește să fie fericit, să calce legile lor înguste, rânduiala turmei. Să te ferească Dumnezeu de gura satului, de gura neamului tău!”
Ajunsă la vârsta adolescenței o fecioară foarte frumoasă, veselă și harnică, Ana, învățând din experiența mamei, și-a ales soțul cu inima și împotriva voinței mamei, care dorea pentru Ana o viață mai ușoară decât a fost a ei. Dar până a-și croi soarta după bunul plac, a avut de parcurs și de bătut cale lungă și cu multe obstacole, însă a strâns din dinți cu îndârjire, a dat din coate și nu s-a lăsat. A avut parte de multe pierderi sufletești, a pierdut copii, a stat îndurerată departe de soțul iubit plecat la luptă în cel de-al doilea război mondial, fiind nevoită să aibă grijă singură de frații mai mici ai soțului și de copila ei, în timpul în care satul a fost ocupat, rând pe rând, ba de unguri, ba de ruși, unii mai răi ca alții, dar aceasta a răzbit.
Romanul acesta reprezintă o frumoasă frescă a vieții satului ardelenesc din vremuri demult apuse, în care dulcele grai românesc este extraordinar de frumos expus și îmi doresc să-și găsească locul în cât mai multe biblioteci ale românilor, pentru că, în plus, sunt imortalizate multe tradiții și obiceiuri frumoase care, datorită modernizării și evoluției societății, s-au pierdut.
Este îmbucurător faptul că încă mai sunt autori români contemporani care, prin scrierile lor, după o documentare temeinică, reușesc să mai scrie astfel de romane cu o mare încărcătură istorică, poveștile ticluite fiind adevărate lecții de viață.” – Laura Dobrea
Drumul nu ți se pare lung, pentru că lumea ți-a devenit mică. Cu cât mergi mai mult, cu atât sfera se micșorează, până când ajunge cât o minge de ping pong. Kilometrii sunt o glumă. Opt mii. Whatever! Toronto e tomnatic – iarnă blândă ca o mâță – prin Kitchener se înfoaie dintr-odată, norii se bosumflă a ninsoare.
Când vezi morile de vânt știi că ești aproape de graniță. Te surprind de fiecare dată. Au ceva SF în mișcarea lor eoliană, rimând toate, una cu alta, boscorodind ceva în limba lor. O poezie? O incantație?
Treci podul pe la Sarnia. De fiecare dată te păcălești, încercând să faci fotografii când ești sus. Imaginea este ireală, e chiar o aroganță. Îți dă senzația că ești stăpânul unei lumi minunat de frumoase: două țări împărțite de apă. Însă, cumva, doar ochiul e privilegiat să cuprindă cu toate brațele de miriapod imaginea. Poza iese o fâsâială bâlbâită de linii întrerupte, având un albastru vag în fundal. Simți o undă de dezamăgire. Nu prea mult pentru că ajungi în vamă și uiți. Stai câteva clipe liniștită. Îți scoți ochelarii și-ți ții Kindle-ul pe genunchi, până când ofițerul vamal se convinge că tu ești în poza ta în pașaport. E simpatic. De fiecare dată e simpatic.
În State e la totul la fel ca în Canada. Cel puțin aparent. Cel puțin la orașele de pe graniță. Însă ceva în stomac îți spune altceva. Iar tu iubești starea asta de nomad, bucuria mică a evadării, drumurile lungi, depărtările.
Îți place, adori să pleci, dar ciudat, îți iubești și mai tare cuibul, pentru că e locul personalizat al întoarcerii tale. Pendulezi, ca un ac de ceasornic, într-o lume rotundă și mică, având în centru casa ta. Mașini și avioane te readuc la aceeași destinație primară: locul tău pe pământ.
Ce bine e acasă! Ce bine e să pleci unde te duc roțile!
Ajungi la hotel. Același. Peste tot în lume alegi același hotel. Ești ca acasă, indiferent de oraș, de țară. Variațiuni pe aceeași temă. Îți place că e curat, că are piscină și că nu-ți oferă surprize. E comod să știi ce te așteaptă. Știi până și ce vei avea la micul dejun. N-au roșii. N-au au niciodată legume. Au fructe.
Americanii nu consumă roșii la omletă.
Cumperi roșii.
Ai petrecut noaptea dintre ani pe avion. Previziunile astrale spun că vei călători tot anul. Te supui fericit. Călătorești.
Când primești o recenzie superbă de la un cititor profesionist. Mulțumesc, Ana!
„Cred că deja știți că am fost foarte impresionată de Ana, romanul scris de Em Sava, autoarea româncă stabilită acum mulți ani în Canada, o monografie reușită a satului transilvănean din secolul trecut, dar și o poveste plină de emoție, inspirată din viața bunicii autoarei.
Apoi, povestirile din Orizuru și versurile din volumul Fluturi și alte frunze nu au făcut altceva decât să îmi confirme valoarea artistică a operei sale.
Având în vedere cât de mult m-a impresionat Ana, nu mă așteptăm ca noul roman, Promisiuni pe o frunză de arțar, să îmi genereze o serie de emoții atât de intense ca romanul amintit. A fost de impact chiar și prima atingere – coperta, deosebită din punct de vedere estetic, îmbină un fundal magenta-închis extrem de catifelat la atingere cu fontul și frunza argintie, strălucitoare. O plăcere pentru cei care apreciază acest tip de detalii.
Aceasta nu e doar o carte. E un fel de cufăr încărcat cu senzații, cu lumini și umbre, ca și cum, deschizându-l, te trezești în filmul unor vieți străine, însă care, departe de a te lăsa indiferent, cheamă amintiri de peste ani, nu prin nostalgie, atenție! Lumea anilor ’80 românești nu are nimic idilic în portretizarea sa, fiind descrisă cu tot realismul. Tocmai de aceea îți amintești secvențe vechi, parcă din altă viață, furia și neputința unui popor ținut prizonier.
E ca și cum povestea lor, a lui Matei, a lui Ingrid, Anca, Thea, Maria – povestea lor, cumva, chiar dacă n-are nici în clin, nici în mânecă cu a ta, se intersectează pe undeva. Deodată răsună la radio o piesă care îți amintește de tatăl plecat din această lume. I don’t wanna talk about it… cântă Rod Stewart și Amy Belle…
Și chiar dacă nu vrem să vorbim despre una, despre alta, trebuie să ne permitem să facem pace cu lucrurile care au fost…
Revenind la poveste, cum spuneam, nu mă așteptam să regăsesc intensitatea emoțiilor din Ana. De data aceasta, vorbim de o lume pe care o cunoaștem, unii dintre noi și-o mai amintesc, iar cei născuți după 1989 o pot înțelege mult mai bine citind această carte. Nu e o carte despre comunism, e o carte despre oameni. Nu știu cine a inspirat poveștile de viață din Promisiuni…, poate oameni specifici, poate un pic din fiecare dintre românii noștri, trăitori înainte și după căderea comunismului, după care unii au orbirea să suspine. Poate fiecare știe o Ingrid, o femeie rămasă singură să crească un copil sau mai mulți, chiar fără destinul ei tragic. Un Matei indus în eroare, un cuplu shakespearian atât de real. O femeie eroină – Anca, mama lui Ingrid. Câte femei în vârstă nu-și cresc și în zilele noastre nepoții rămăși nu orfani, ci lipsiți de prezența părinților plecați să muncească departe? Thea – adolescenta care face față bullying-ului atât de întâlnit azi din partea odraslelor parveniților, care se cred speciale – și da, mă refer mai ales la fete, cum bine a punctat autoarea în roman. Thea se refugiază în lumea ei, Anca se zbate pe toate planurile pentru a o proteja, iar, deodată, trecutul se desface ca o cochilie, unind cei peste 8000 de kilometri dintre Canada și România, dintre Toronto și Norești (denumirea simbolică sub care autoarea a trecut cel mai important oraș transilvănean), între tată și fiică, despărțiți de soartă, reuniți tot de ea.
Scriitoarea Em Sava este posesoarea unui condei special. Prin modul cum îmbină firele narative, prin însuși modul de punere în scenă a acțiunilor, ideilor și emoțiilor transmise reușește un efect întâlnit numai la marii scriitori. Se spune pe la colțuri, în special de către persoane care au citit cărți românești contemporane mai puține decât degetele unei mâini, că literatura română contemporană nu e valoroasă. Sunt foarte mulți scriitori care infirmă zdrobitor această idee preconcepută, dar pentru că tocmai am terminat de citit acest roman, le recomand tuturor dezamăgiților să ia o porție de talent și măiestrie în ale scrisului marca Em Sava.
Realități surprinse cu acuratețe, dar nu ostentativ – nimic nu îți este prezentat cu intenția de a șoca, întâmplările sunt plauzibile, personajele excelent creionate, psihologia lor redată cu finețe. Aș vrea să văd ecranizate romanele lui Em Sava, dar e nevoie de o cinematografie mult mai rafinată decât cea cu care ne-au obișnuit cineaștii zilelor noastre.
Cartea conține multe detalii care vă pot scormoni amintiri și trăiri nu întotdeauna ușor de gestionat, însă, odată ajunși la finalul cărții, eu cred că o veți pune jos ca și mine, cu un zâmbet pe față”.
De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care dintr-un motiv sau altul, nu-mi voi permite casa în care locuiesc. Și atunci o iubesc și mai mult. Și mi se pare și mai frumoasă.
De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care, dintr-un motiv sau altul, nu-mi voi mai permite drumurile pe care le fac. Și-atunci le prețuiesc și mai mult. Le simt și mai valoroase, și mai interesante, și mai spumoase și colorate.
De multe ori mă gândesc că vor veni zile în care, dintr-un motiv sau altul, vom pleca unii sau alții din viețile noastre. Și-atunci, cu disperată prețuire, iubesc și mai mult.
Privesc drobul de sare ce va cădea? Poate.
Însă va veni o zi la fel ca în copilărie când, cumva, ne-am jucat pentru ultima dată. Iar de a doua zi am fost adulți.
Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl. Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.
Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum.
Am plecat curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce.
Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele de general. Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă. Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă. „Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română. Răspunsul avea să vină peste câteva luni când aveam să încep să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener.
Și nu numai 
