• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: A fi scriitor

Cică-i ziua mea

12 Monday Aug 2019

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând

≈ 29 Comments

Trezit de dimineață. Lumina! Un tumult de senzații psihedelic. Acasă, un melanj. WordPress-ul îmi spune La mulți ani. Cinci ani de zbor, zice.
Zbor? Cică-i ziua mea? Zbor. Hmmm.
Stele și nori, podea și băltoace și oameni. Dar multe stele. Cinci ani de când.
Scris de cinci stele. Oameni cu ele.
Între timp multe. O viață. Metamorfoze. Aripi. Când de fluture, când de vultur.
Scrisul mă scrie. Mă înalț în litere. Mă hrănesc cu ele.
Scriu. Lucrez. Corectez. Editez. Redactez. Timp nu-i.
Sunt acasă cu mine. Mă caut. Leitmotivul respirației mele: acasă, literă și mere.
Mulțumesc, Doamne! Tu mi-ai dat litera.

Vrei să publici?

05 Tuesday Mar 2019

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 34 Comments

China-05

În România se publică masiv. Cartea este de prea multe ori în primul rând produs comercial, abia apoi obiect de cultură. Cererea formează oferta.
Pe de o parte se citește mai puțin, pe de alta se publică mai mult și mai prost.

Fără să știu bine sistemul, am bănuiala că diferența o face librăria. Când cartea ajunge în librărie se poate spune că a trecut ultimul examen. Dar, cum până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, e posibil ca manuscrise bune să bată la uși greșite și atunci autorul să aleagă selfpublishing și nu se mai pune problema de librărie.

Editurile sunt luate cu asalt de potențialii autori. E inflație de manuscrise pe piață. Ați văzut poze cu lumea la mare în China? Om lângă om. Ce șanse are un înotător să meargă în larg? N-are. Sau are șanse mult mai mici, abia după ce străpunge stratul gumos, gelatinos de ființe umane. Așa se întâmplă și cu scriitorii.

Nu devii scriitor. Te naști scriitor. Poți să ții în tine diamantul ca un cărbune, să scrii doar în tine, să arzi în tine și să nu pui penița pe hârtie.

Poți să publici sute de cărți, dar să nu fii scriitor, pentru că a așeza cuvinte pe hârtie nu e har. Harul e să iei materialul și să-l topești în emoție. „…vocația artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viața întreagă fără să aștepți nimic de la ea (…) pe care o porți înlăuntrul tău de când te naști (…) așa cum este vocația de preot.” (Gabriel Garcia Marquez)

Oricât ai fi de bun în ceea ce faci ai nevoie de o contra-opinie. Un alt ochi care să vadă din unghi diferit textul tău și să discutați zonele cu gheață subțire. Am citit povești absolut admirabile care șchiopătau din cauza cuiului din pantof (ușor de reparat de un corector bun) și texte care nu am înțeles cum au reușit să vadă lumina tiparului.
Se fac multe greșeli și, citind în ultima perioadă de timp foarte multă literatură română contemporană în scop de analiză (pentru o revistă), am observat încă o dată cât de mult contează ochiul străin și avizat care vede cartea și cât de ușor se molipsește stilul de moda de moment.

    • Nevoia turbată de neologisme, trântite de prea multe ori unde nu e cazul, în scopul de a face un text mai prețios, mai pretențios. Sigur că scopul autorului e acela de a-i mări valoarea, de a-l duce peste limita vulgului, însă textul e ca și o mâncare. Trebuie să se asorteze gustul. Dacă pui la ciorba de perișoare vanilie, parcă nu e bine. S-ar putea să găsești doi trei nebuni care să-ți perie orgoliul și să zică: „Moamă ce idee! Ești genial! Doar noi pricepem această mirobolantă viziune!” Însă pe termen lung mâncarea în sine nu are șanse. Tot clasica ciorbă va avea succes, clasicul fiind mereu punct de referință și va fi așezată cuminte în cartea de bucate.
    • O altă tendință e aceea de a-ți introduce cultura reală sau google-istică în text. Abundență de citate și de referințe, ca să vadă el, ăla de citește cartea, că are un autor serios și titrat în mână.

Două adevăruri în care eu cred din tot sufletul aș vrea să fie concluzia mea de azi:
1. În scris nu există concurență. Un autor nu îl exclude pe altul. Nici un om nu citește/iubește un singur scriitor sau o singură carte. Loc sub soare e pentru fiecare muritor și a citi e o algere extrem de personală și intimă.

2. În scris ești singur. Nu te raportezi la nimeni altcineva. Scrisul nu e o producție. E lumea ta interioară. Vocea. Timbrul tău. Amprenta ta. Dacă nu ești singur pleacă. Du-te! Caută-te pe tine însuți!

Ai nevoie de corector? Ai nevoie de corector!

15 Friday Feb 2019

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 40 Comments

photo-1501504905252-473c47e087f8

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu observ cu majuscule niște fenomene în peisajul literar românesc contemporan, niște fenomene care, cel puțin mie, îmi zgârie retina uneori. Nicio carte/articol care se respectă nu ar trebui să vadă lumina tiparului înainte să fie bine scuturat de un corector bun, nu doar cu gramatica și stilistica la el, dar și cu viziune asupra textului.
Nu mă refer la textele penibile cu greșeli gramaticale flagrante unde trebuie făcută operație pe cord deschis.
Îmi pare rău, însă, când citesc o carte bună ca structură, cu o poveste bine închegată și „voce” credibilă, dar care pierde multe puncte din cauza unor greșeli mascate, ca să zic așa, de însăși frumoasa limbă românească. Și știu că pe termen lung, la competiția care există pe piață, o carte de genul ăsta se va îneca încet și sigur, lăsând loc scrierilor impecabile din toate punctele de vedere.

Cititorul nu va pune degetul să spună ce nu e bine și unde nu e bine, dar mentalul lui va înregistra scârțâiala scriiturii, ca niște note false într-o partitură și autorul respectiv va pierde teren. Mult teren. Pentru că atunci când nu trăiești o carte, ci o citești, automat descalifici textul.
„E ok cartea, dar…” Ați auzit asta de multe ori. Nu-i așa?
Sunt câteva aspecte care dau fluență, aspecte extrem de importante, care fac diferența dintre o carte bună și una care e doar ok. O carte bună va circula, indiferent de marketingul care i se face ori nu i se face. Știți de ce? Pentru că sursa principală e folclorică, adică cea orală, vorba care circulă din gură în gură. Când ceva ne place ori dimpotrivă nu ne place, simțim nevoia să spunem. Facem reclamă pozitivă ori negativă. Sigur că în zilele noastre marketingul ajută, însă nu poate da valoare, oricât de meșteșugit ar fi el. Adică vinzi o dată zăpadă la eschimoși, dar mai cumpără ei a doua oară?

  • Cea mai frecventă problemă pe care am observat-o în cazul multor cărți contemporane este nerespectarea regimului verbal. Deși corect din punct de vedere gramatical, textul de multe ori e un ghiveci de imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect etc. Dacă timpul verbal nu se „asortează”, fluența lasă mult de dorit. Cititorul nu va ști să pună degetul pe „buba” textului, dar va lua cu greu în mână a doua carte a aceluiași autor.
  • Am citit texte bune în care păcatul zonei din care ne tragem își spune cuvântul ad litteram. Fără să fim conștienți dăm o tentă regională textului. Autorul nu realizează acest aspect care, iarăși, din punct de vedere gramatical este corect. Însă din nou, scriitura pierde puncte importante.
  • Dacă unele texte sunt sărăcuțe, adoptând un limbaj simplu, chiar simplist, altele abundă în figuri de stil coborând la fel de tare ștacheta ca primele. Entuziasmul spumos al autorului face uneori ca textul să arate ca un brad de Crăciun supraîncărcat de globuri multicolore și sclipici.
  • Fraze prea lungi. Când pornești de la Ana și ajungi, nu la Caiafa, ci la vecinii vecinilor Caiafei, e clar că nu ai luat trenul care trebuie.
  • Lipirea unor cuvinte pretențioase care se potrivesc în peisajul scriiturii ca nuca-n perete. Imginați-vă textul ca un material. Să zicem mătase. Nu ai cum să împodobești o rochie de mătase cu niște cuie. Chiar dacă-s de inox. Chiar dacă strălucesc.

Un corector bun va observa nu doar aceste aspecte, ci multe altele. Eu am amintit azi doar câteva, ascunse, care scapă pe ușa din spate a gramaticii. Este esențial ca textul vostru să fie văzut de un alt ochi avizat. Pentru că noi suntem subiectivi cu textele noastre și creierul citește cuvântul corect, chiar dacă s-a strecurat un typo ori repetiții supărătoare. Avem în minte imaginea din spatele cuvântului, nu instrumentul din față care e propoziția.
Eu fac corectură și scriu în același timp, dar am nevoie ca textul meu să fie văzut și de un alt ochi și de multe ori mă minunez cum nu văd la mine ceea ce la un text străin îmi sare în față ca o vestă portocalie de „nu calcă trenul”.

Cartea nu doar că vă reprezintă, dar înglobează în sine atât de multă muncă, încât merită lustrul fin și final al corectorului. Îi datorați asta cărții voastre și vouă.

Conjugarea verbelor „a scrie” și „a citi”

28 Friday Sep 2018

Posted by sweet & salty in A fi scriitor

≈ 15 Comments

Tags

act literar, carte, cerneală, cititor, scriitor, tastatură, univers propriu

16473566_1822898954626191_8335634957219684268_n

Cine e scriitorul? Autor de opere literare zice dexu’.
Ce este opera literară? O creație/un text în care autorul creează un univers propriu, pornind de la elemente ale realității, pe care le combină potrivit propriei viziuni despre lume, sentimentelor si imaginației sale.
Deci, potrivit definițiilor și limbii române, intrăm, se pare, sub umbrela acestei noțiuni.

Istoric personal: Foarte mică fiind, cu mult înainte de a merge la școală, am descoperit literele. La bunica era un păretar pe care scria cu litere de-o șchioapă: somn ușor. Am citit cu voce tare fiecare literă: S.O.M.N.U.Ș.O.R, după care am sintetizat, dintr-o răsuflare: ADORMIRE. A fost primul meu act literar, la aproximativ patru ani.
Prima poezie consemnată și păstrată cu sfințenie, de mama, datează din clasa a patra și e născută dintr-o amară tragedie: despărțirea mea de tovarășa învățătoare, pe care eram nevoită s-o trădez din cauze obiective: banala clasă a cincea.

De atunci și până acum nu s-au schimbat prea mult lucrurile. Litera mi-e în continuare altar, cartea mi-e pernă și rug. Iar scriitorul e spiritul ce pândește din spatele fiecărui cuvânt și-mi zugrăvește lumi. Apoi îmi dă o cheie. Doar eu am acces. Eu, cititorul.
Nu mă interesează omul din spatele cuvântului. Puțin îmi pasă dacă e bogat ori sărac, gras sau slab, frumos sau urât, pentru că în spatele minții mele nu e om, e demiurg.
Nu mă interesează omul, mă interesează organul acela pe care scriitorul îl are în plus față de individul de rând, farul care îi crește în frunte. Talentul-haină pe care un muritor în nimicnicia sa îl îmbracă.

La întâlnirea mea cu litera mă dizolv în scriitură, fără ca, măcar o fracțiune de secundă, să mă gândesc la mâna care a așternut nebunia de cuvinte ce cresc lumi în mintea mea, care mi se înșurubează în așa hal în suflet, încât îmi schimbă traiectoria gândirii.

O carte pe care o citesc e maculatură, o carte pe care o trăiesc e literatură. Când ajung să conștientizez actul citirii, să mă împiedic de textul dintre coperți, știu că am în față o întindere de cuvinte meșterite. E un fake. E un kitch, nu mai e artă. Cel din spate nu este scriitor, chiar dacă are tipărite una, două, ori cincizeci de cărți. E doar un amator, un aspirant la zbor fără vocație, fără miez, fără aripi. Cel din spate nu e scriitor, pentru că nu creează lumi ci desenează stângaci o poză, care nu e nici măcar în 3D. Toți știm a scrie, puțini însă au harul de a cuvânta.

„A citi” și „a scrie” construiesc pentru mine definiția verbului „a fi”, viața fiind pendulul ce-și mișcă secundarele între aceste două acțiuni.
Actul citirii și actul scrierii au în comun intimitatea singurătății. Seamănă cu nașterea și cu moartea, procese pe care le traversezi singur.
Când scriu e ca și cum aș citi. Nu am o schemă prestabilită, scriitura se deschide în fața mea exact ca o carte nouă. Nu știu ce urmează.
Scrisul e un act de total egoism, când sunt doar eu cu mine, închisă celorlalți. Nu dau și nu primesc. Mă scriu.
Bine? Rău? Nu contează. Cum nu mă raportez la nimeni, e ca și cum aș fi singură pe pământ. Place sau nu? Nici asta nu contează. E vocea mea. Nu am alta. Poate fi muzică pentru o ureche, stridență pentru alta, ori tăcere cu toate semnele de exclamație pentru cea de-a treia. Nu caut să mă șlefuiesc, nici să învăț. Acolo e un izvor ce curge când vrea el, așa cum vrea. Și nimeni și nimic nu a plăcut vreodată tuturor.

Experiența publicării cărții mi-e relativ nouă (trei luni), așa că nu voi emite acum păreri în legătură cu traiectoria ei de la varianta manuscris până la contactul ei cu cititorii.

În mintea mea, fără a suferi de aroganță, mă simt scriitor. Pentru că eu dau acestei noțiuni altă definiție decât cei care așază pe un piedestal acest cuvânt. Nu sunt scriitor pentru că am publicat. Ambele dăți în care numele mi-a ajuns tipărit pe o copertă de carte au fost pure întâmplări, necăutate. Am intrat pe ușa care s-a deschis în fața mea, dar nu am săpat tunele ca să prind în brațe vreun gram de cer.

Mă simt scriitor pentru că sunt o unealtă. Sunt folosită. Sunt instrument. Am spus în mai multe ocazii că scrisul mă scrie. Nu sunt eu cea care ia cuvintele să le pună într-o formă prestabilită, după o anumită rețetă, ci invers. Scrisul mă ia și face ce vrea cu mine. Mă dă de pereți uneori, alteori își bate joc de mine și mă scrie în versuri cu rimă, care nici măcar nu-mi plac. Niciodată nu știu unde duce un subiect. N-am în minte nici cel mai vag schelet al textului care va urma. Sunt scriitor pentru că nu am încotro. Scrisul e ca o pisică. Își alege singur sclavul.

Deci să recapitulăm: scriitor e cel care reușește să creeze un univers propriu. Cel care are o voce. A fi scriitor e o realitate. La fel cu aceea de a fi pictor. Ori cântăreț. E un strop de divinitate pe care îl poți crește mare. Sau nu. Îl poți ignora. Îl poți ucide. Însă dacă nu-l ai nu-l poți naște. Ești sterp.

Nu suferința totală ori fericirea ucigătoare naște scriitorul, ci grăuntele de divinitate din buzunar. Poți să suferi ca un liliac atârnat de-un tavan de peșteră, ori să te bucuri ca un purcel bine hrănit, să-ți crape inima în tine de-atâta bine. Tern. Comun. Tot pătrățelul tău uman te definește. E o banalitate până la urmă să iubești, să plângi, să râzi, să mori. Nu suferința ori bucuria te înalță. Divinitatea. Jarul. Acelea îți șlefuiesc vocea.

O rețetă a scriitorului, ori mai bine spus a scriitorului de succes, nu există. Și nici o școală nu te pregătește pentru această meserie. O fi meserie?
Istoria demonstrează: ești sau nu ești. Marele cititor decide. Nu publicitatea, nu prieteniile, ori bisericuțele, ori ambiția, ori dorința. Nu. CITITORUL. El este cel care, din timpul lui, limitat la o viață, te primește și te respiră. Îmbucă din carte ca dintr-un măr. Gustă. Trăiește. Sau nu. Nu-l poți cumpăra. Nu-l poți convinge. Nu-l poți obliga să te aleagă.

Condiția scriitorului în România, poate peste tot în lume, pare a fi tristă, coordonată de trei mari păcate: orgoliul, aroganța și dezorganizarea. Patimi care strivesc creația. Scriitorul ar trebui izolat între patru pereți-pădure și dezlegat de lesă. Alungat în libertatea vorbei lui. Atât. Fără să ia contact cu cititorul care-l ridică sau coboară, fără să se poată raporta la alți confrați de literă cu care se poate trezi într-o necăutată competiție, fără să fie atins de furtuni financiare ori avalanșe de like-uri și armate de păreriști, care-i strepezesc cerneala din stilou și-i otrăvesc existența cu „de ce”-uri și invidii ori laude diabetice.

Dacă tu, scriitorul îți pui piciorul în realitate, ajungi statuie, iar falangele degetelor ți se transformă-n piatră. Nu mai scrii. Nu mai poți. Devii mut. Biblioteca lumii e plină. S-a scris tot. Te-ai născut prea târziu. Ghinion! Trebuia să alegi epoca peniței cu cerneală, nu cea a tastaturii și a cititului pe diagonală.

Și totuși, ai ceva a spune…

Em Sava – Condiția scriitorului

Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (104)
  • Amalgam (217)
  • Ana (52)
  • Întâmplate sau nu… (55)
  • Bucăți de gând (135)
  • Catchy (15)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (22)
  • Din bucătăria mea (21)
  • File de jurnal (190)
  • Fluturi și alte frunze… (46)
  • Geografie subiectivă… (106)
  • Imagini… (44)
  • Lume color (13)
  • Observatorul (9)
  • pași (34)
  • Promisiuni (9)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (40)
  • UZP (3)

Arhive

Recent Posts

  • Povești cu divagații
  • 9 FEBRUARIE
  • și încă azi
  • studiu
  • 19

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,259 other subscribers

Authors

  • sweet & salty's avatar

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Subscribe Subscribed
    • Sweet & Salty
    • Join 1,259 other subscribers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Subscribe Subscribed
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...