Drumul nu ți se pare lung, pentru că lumea ți-a devenit mică. Cu cât mergi mai mult, cu atât sfera se micșorează, până când ajunge cât o minge de ping pong. Kilometrii sunt o glumă. Opt mii. Whatever! Toronto e tomnatic – iarnă blândă ca o mâță – prin Kitchener se înfoaie dintr-odată, norii se bosumflă a ninsoare.
Când vezi morile de vânt știi că ești aproape de graniță. Te surprind de fiecare dată. Au ceva SF în mișcarea lor eoliană, rimând toate, una cu alta, boscorodind ceva în limba lor. O poezie? O incantație?
Treci podul pe la Sarnia. De fiecare dată te păcălești, încercând să faci fotografii când ești sus. Imaginea este ireală, e chiar o aroganță. Îți dă senzația că ești stăpânul unei lumi minunat de frumoase: două țări împărțite de apă. Însă, cumva, doar ochiul e privilegiat să cuprindă cu toate brațele de miriapod imaginea. Poza iese o fâsâială bâlbâită de linii întrerupte, având un albastru vag în fundal. Simți o undă de dezamăgire. Nu prea mult pentru că ajungi în vamă și uiți. Stai câteva clipe liniștită. Îți scoți ochelarii și-ți ții Kindle-ul pe genunchi, până când ofițerul vamal se convinge că tu ești în poza ta în pașaport. E simpatic. De fiecare dată e simpatic.
În State e la totul la fel ca în Canada. Cel puțin aparent. Cel puțin la orașele de pe graniță. Însă ceva în stomac îți spune altceva. Iar tu iubești starea asta de nomad, bucuria mică a evadării, drumurile lungi, depărtările.
Îți place, adori să pleci, dar ciudat, îți iubești și mai tare cuibul, pentru că e locul personalizat al întoarcerii tale. Pendulezi, ca un ac de ceasornic, într-o lume rotundă și mică, având în centru casa ta. Mașini și avioane te readuc la aceeași destinație primară: locul tău pe pământ.
Ce bine e acasă! Ce bine e să pleci unde te duc roțile!
Ajungi la hotel. Același. Peste tot în lume alegi același hotel. Ești ca acasă, indiferent de oraș, de țară. Variațiuni pe aceeași temă. Îți place că e curat, că are piscină și că nu-ți oferă surprize. E comod să știi ce te așteaptă. Știi până și ce vei avea la micul dejun. N-au roșii. N-au au niciodată legume. Au fructe.
Americanii nu consumă roșii la omletă.
Cumperi roșii.
Ai petrecut noaptea dintre ani pe avion. Previziunile astrale spun că vei călători tot anul. Te supui fericit. Călătorești.
Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl. Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.
Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum.
Am plecat curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce.
Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele de general. Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă. Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă. „Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română. Răspunsul avea să vină peste câteva luni când aveam să încep să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener.
Privești ca-ntr-un album 3D, nisipurile mișcătoare ale ființelor care se perindă prin viața ta. Înveți că trebuie să te iubești ca să supraviețuiești traficului uman, crescut ca aluatul pe orice arteră existențială. Mic, te placi necondiționat. Mare, înveți circumstanțiala condițională și te placi mai puțin. Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală răsare comparația. Apoi neputința. Și puncte, puncte…
Autodidact, începi să zâmbești în alt fel. Cu gura închisă. Și îți lipești surâsul, ca untul întins pe pâine, pe ultima foaie de varză. Pe ultima… Aceea care se așază pe pământ – Pământ ești și în pământ te vei întoarce.
Sufletul îl păstrezi intact în miezul miezului, ca pe o umbră. Nu știi prea bine ce e, deși pe el îl simți cel mai tare. Visceral. Din punct de vedere științific are vreo douăzeci și patru de grame.
Îl păstrezi intact în miezul miezului. Pentru că realmente nu știi – deși încerci de la început și până la sfârșit – și nu îl poți analiza. Îl ascunzi ca pe umbră. Să nu-l pipăie mâini mercantile. Să nu ți-l ia pe nimic. Să nu despice firul în patru. Să nu te schimbe după chipul și asemănarea lor.
Apoi frunzele cad. Una după cealaltă. O vreme ești compos mintis, apoi îți trece precum gripa, odată cu primăvara în care îți cresc florile de măr până-n toamnă. Ți le crești singur, cu mâinile goale, într-un act de smerenie totală, la fel cum îți crești copiii. După aceleași dogme vechi de când lumea.
Vrei să te oprești atunci când crezi c-ai descoperit cercul, dar te învârți clișeic între punctele de referință cu litere mari ca un hamster pe running wheel. Ești, de prea multe ori, ermetic. Așa îți vine. În teorie e prudent să fii ermetic. Deși e riscul tău. Pocnești ușor și ești mult prea interpretabil. Crești pe verticală și te adapi din basme. Pe care le crezi. Cu tărie crezi în zâne și balauri, dar mai ales în Moș Crăciun. Volatile se duc undeva, se ascund în sertare.
Abia apoi răsar poveștile. Prima dată le asculți, apoi te încalți cu ele și le trăiești. În general, – cu foarte multe excepții de la regulă – binele învinge, iar tu pui pe masă liniștea cea de toate zilele ca pâinea scoasă din cuptor. Aburindă, dătătoare de destin, de rugăciune și de doruri. Îți alegi rolul după zi și după anotimp. Și după piesă. Pentru că drama îți curge prin vene de cele mai multe ori, deși, în afară de rarele momente de poezie psihedelic explodate și niciodată pe deplin explicate, trăiești epic folosind o punctuație general acceptată de societate. O punctuație regulamentară.
De obicei, joci popice. Rostogolirea bilei de bowling îți demonstrează că pământul e rotund, că tu ești activ și că, în general, există culoare și sunet.
Ai nevoie de aceste realități palpabile pe care ți le faci cuib într-o veșnică definiție a părților de simțire, pe care le aranjezi într-un confort relativ și o căldură intersectată morfologic de vocale și consoane înclinate minuscul, chiar dacă majusculele îți sunt inserate în propriul ADN ca un extra cromozom.
Punctul culminant e la milimetri de deznodământ. Când ninge.
(Articol apărut la ziarul Observatorul de Toronto – ediția tipărită)
Că am primit o laudă de la doamna consul general a României din Toronto. M-am bucurat. Și nu vreau să pară laudă, deși, îmi cer scuze, e. Însă blogul e cumva mai al meu decât FB-ul și de multe ori pun lucruri aici ca să știu de unde să le iau. Zilele sunt pe repede înainte, pun deoparte câte ceva, apoi vin altele peste și uit unde le-am pus. Dar puterea vorbelor…
Emigrarea e o haină care-ți vine sau nu. Așa se spune. Și pe bună dreptate. Vezi și tu că în comunitate întâlnești români de toate felurile: unii fericiți că au făcut pasul, recunoscători lui Dumnezeu că le-a repartizat destinul în Canada – țară adoptivă, cuib al familiei și loc al devenirii lor spirituale și sociale; alții, dimpotrivă, sunt supărați pe soartă și recapitulează zilnic lista lor lungă cu nemulțumiri, idealizând ceea ce au lăsat în România amintirilor lor. Unii aucupa plină cu nectar, alții cu amar. Ce au în comun? Trecerea timpului. Prea puțini au făcut calea întoarsă în țara Mioriței și-a lui Eminescu. Și dintre aceia, un procent minuscul s-au acomodat cu adevărat. Pentru că omul se schimbă necontenit. Cel care a trăit un număr de ani în străinătate nu mai e cel care a emigrat. Străinătatea îl șlefuiește și-l schimbă. De aceea este greu, foarte greu, să-și mai găsească locul între ai lui.
Ca și o plantă, românul prinde rădăcini și sfințește locul unde trăiește. Dacă e harnic și optimist, își duce cu el oriunde și hărnicia, și bucuria de viață. Dacă e leneș, nici lenea nu îl părăsește atunci când emigrează. Îl însoțește ca o umbră pe unde-l poartă pașii.
Iar patria, ca și dragostea, e-n interiorul omului, nu pe străzi pavate sau în clădiri impunătoare. Cu omul drag îți e acasă oriunde. Căci el e țara ta. Și-n țara ta poți face orice. Indiferent de geografie. Poți, de exemplu, transforma Toronto în cel mai românesc loc de pe planetă, chiar dacă e plasat la opt mii de kilometri de România.
Cum, mă vei întreba? Și am să-ți răspund cu mâna pe inimă: cheia e omul. El face și desface.
În 20 ianuarie, 2024, Consulatul General al României din Toronto, prin echipa sa, condusă de Oana-Raluca Gherghe, a organizat Ziua Culturii Naționale – Ziua Eminescu, în colaborare cu ziarul Observatorul și directorul acestuia, domnul Dumitru Puiu Popescu. Urmând parcă îndemnul versurilor lui Alecsandri: „hai să dăm mână cu mână cei cu inima română”, sala mare de la North York Central Library Auditorium s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de români prezenți, care, în ciuda previziunilor meteorologice aspre hibernale, au dorit să celebreze acest moment de seamă al culturii noastre naționale: o sută șaptezeci și patru de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești.
Sala arhiplină a avut oaspeți de seamă ai comunității românești din Toronto și nu numai: diferiți artiști, adulți și copii, s-au perindat pe scenă, cinstind, de la mic la mare, sfânta limbă românească, precum și amintirea Poetului, prin vers, muzică, dans și port național. Printre multe personalități culturale și sociale, cei prezenți au avut bucuria să îl salute și pe atât de îndrăgitul Ștefan Hrușcă, aflat la eveniment.
Cu siguranță că acest spectacol, care marchează începutul de an, este primul dintr-o serie lungă, pentru că e dulce gustul național românesc. E și mai dulce, filtrat fiind de distanța de miilor de kilometri care ne desparte de țara mamă. Iar organizatorii au în buzunar toate ingredientele de care este nevoie pentru a domoli dorul încuiat în inimile noastre. În primul rând echipa consulatului e deosebită. De mă vei întreba de ce, îți voi răspunde că trăiesc din 2001 în Canada, dar niciodată până acum nu am simțit prezența consulară atât de palpabilă, atât de apropiată, atât de proaspătă și activă. I-am întâlnit de câteva ori, atât pe doamna consul Oana-Raluca Gherghe, cât și pe domnul consul Titov Gherghe, la evenimente românești: că au fost lansări de carte ori piese de teatru, ori alte tipuri de evenimente, ei au fost acolo implicați și interesați. Atât de aproape de noi, încât putem declina fără grijă posesivul „nostru”. Cât despre domnul Dumitru Puiu Popescu, ce aș putea să-ți spun, decât că are titlul de român cu majuscule, iar ziarul dânsului, Observatorul de Toronto își duce stindardul tricolor de peste treizeci de ani, fiind tribuna limbii române, glasul care intră în fiecare casă de român, promovând valori românești din diaspora și din țară. S-au schimbat multe în cei treizeci de ani, însă Observatorul a rămas o constantă a românului din Toronto și din împrejurimi. E greu de povestit o emoție, căci asta a fost seara de 20 ianuarie, 2024.
Imaginează-ți afară iarna albă, cu mantia-i groasă de zăpadă – deh, suntem în țara ei. Iar înăuntru, sunet de pian, de saxofon, de chitară, voci dulci de copii ori voci profesioniste, vers eminescian, cânt și joc popular românesc, într-un zumzet de români bucuroși, cu ochii umezi de amintiri, pentru că toți ca unul am adus în Canada, conștient sau nu, și câte un pic din poezia lui Eminescu. Și, dacă vrei să afli date concrete, anunțul consulatului e acesta:
Primul eveniment al anului organizat de Consulate General of Romania in Toronto. Am celebrat „Ziua Eminescu – Ziua Culturii Naționale” cu un spectacol de excepție, plin de emoție și talent, cu românii și pentru românii din Ontario. Am avut sala arhiplină cu români la evenimentul dedicat Zilei Culturii Naționale – Ziua Eminescu, organizat în colaborare cu publicația de limbă română „Observatorul”, condusă de Dumitru Puiu Popescu, Programul artistic a ridicat la modul propriu spectatorii în picioare aproape la fiecare moment. Soliștii, ansamblurile și muzicienii au venit pe scenă cu drag de România, versul și rima românească, de cântul și dansul nostru popular. S-a recitat Eminescu, s-au cântat și dansat balade, pianul a fost pus la grea încercare de artiștii români, a fost cultură cu emoție. Prezentat de Dumitru Puiu Popescu și Titov Gherghe, spectacolul Eminescu a beneficiat de talentul și implicarea artiștilor Iulia și Dacian, ansamblul Dănțăușii, Mia Oprea, Barbra Lica, Școala Româneasca Toronto/ORLA, Antonia de Wolfe, Alexander Gangurean, Ansamblul Aroy din Kitchener, Kai Oszlai , Paul Panait, Vasile Simion Ciobanu, Saxophia&Chitarius, Gia Ionesco Oana Gherghe a oferit o diplomă, din partea Consulate General of Romania in Toronto, lui Puiu Popescu, în semn de recunoștință pentru eforturile și implicarea sa constantă de-a lungul anilor în promovarea culturii românești în rândul comunității. Am fost plăcut surprinși de participarea unui număr atât de mare de români și începem deja să ne gândim la săli mai mari și mai încăpătoare pentru anul viitor. Vă așteptăm cu drag și la următoarele noastre evenimente!
Așa a fost la noi Sărbătoarea. În țara frunzei de arțar, în 20 ianuarie 2024, s-a sărbătorit Eminescu.
Cordonul ombilical dintre mamă și făt nu se desprinde niciodată definitiv. Inițial mama simte fiecare durere a copilului smuls din trupul ei. Apoi vine rândul copilului să se împletească el cu suferințele mamei, al cărei corp trădător își spune cuvântul, întins literă cu literă pe ancora apăsătoare a timpului. Sufletul e puternic, dar trupul duce rugina anilor, deveniți grei și înceți. Ciclicitatea este absolută, iar mama devine un fel de copil al propriului copil.
Scriu dintr-o Cuba turcoaz-paradisiacă, un fel de răsplată a românului trăitor în Canada. Plecând din țara lui Eminescu, am luat în brațe iarna lungă și aspră, însă ne-am făcut obiceiuri noi, concretizate în vacanțe la soare, mici escapade din răcoarea arțariană. Nisipul e alb, Atlanticul își deschide brațele cald-înspumate înspre turiști, iar eu mă bucur că Dumnezeu mi-a dăruit oportunitatea de a fi acum și aici cu mama. I-aș lua în brațe toate durerile și le-aș ascunde în ocean, aș așeza prag de corali între ea și ele, ca zâmbetul ei să nu fie niciodată umbrit de amăreala lor. Dar mama surâde în orice moment, chiar dacă buzunarele îi sunt pline de analgezice. Albastrul privirii ei e mai frumos decât întinderea de apă cubaneză, iar abc-ul durerii i-l citesc în ochi, chiar și atunci când nu recunoaște că suferă. Se bucură de vegetația luxuriantă, de temperatura de catifea, de valurile calde și înspumate, dar mai presus de orice, de timpul pe care-l petrecem amândouă, construind amintiri. Ne fotografiem reciproc – e frumoasă mama –, iar eu aproape că nu mă recunosc în pozele pe care mi le face, atât de cameleonică sunt.
Dragostea ei îmi pune pe chip trăsături din copilărie și realizez că, atunci când o privesc, devin pur și simplu copilul ei, mai mult decât sunt mama copilului meu, soția soțului meu, sora fratelui meu, prietena prietenilor mei sau mai știu eu ce ipostaze sociale aș putea îmbrăca.
Conștientizez că durerea face parte din noi, că frumusețea vieții are sub masă umbre, că toți avem probleme și suferințe mari și mici, însă aș lua în pumn și strivi tot ce o supără pe mama.
Cuba mea de acum are o săptămână: șapte zile minunate, fiecare purtând în capsula ei comori de secunde care ne hrănesc sufletul și mintea. Netul e îngrozitor. Dar până și asta e o bilă albă pentru vacanța noastră, pentru că, izolate de stupul online-ului, suntem deținătoarele unor zile lungi, pline de noi două, pline de poveștile noastre, pline de mirările și bucuria întreagă cu gust de mango și de papaya, cu pauze lungi de cafea și cu tihna verii din țara verii.
E atâta liniște și firesc în ritmul încet al orelor cubaneze, încât avem senzația că suntem într-o altă lume, una în care nimeni nu se grăbește – o lume unde, ar zice Preda, timpul are infinită răbdare cu oamenii. Zâmbetul localnicilor are aceeași temperatură ca cea din termometre, indiferent de unde vii, ce vârstă ai, sau cum te cheamă. Secolul vitezei nu pare să-i fi afectat pe cei de aici. Lentoarea și gustul estival sunt răscolite doar de bătaia de inimă a oceanului, răzvrătit câteodată, însă blând și călduț ca apa de ceai de cele mai multe ori. Iar eu, în tandem cu Atlanticul, sunt o tresărire, o emoție, conștientă de faptul că trăiesc unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele: o vacanță cu mama.
Varadero, noiembrie 2023 – Articol pentru Observatorul de Toronto
Abia ce m-am trezit, nici cafeaua n-am avut timp să o fac, și „Promisiunile” mele m-au trezit ocoșe de pe două postări feisbuciste. În ordine cronologică: Librăria Elstar din Câmpina și De-ale Dianei, pagină alimentată de scriitoare Diana Elena Gole. Diana zice: I-am provocat pe oamenii mișto din grupul de cititori ai blogului la un Reading challenge. Provocarea lunii a fost să citim un autor român contemporan, iar eu am ales să o citesc pe una dintre scriitoarele mele preferate: Em Sava
Promisiuni pe o frunză de arțar e o poveste dulce-amară, care se desfășoară pe două planuri. În prezent o avem pe Thea, o elevă excepțională, crescută de bunica maternă și ținta glumelor colegilor ei. În celălalt plan ne este prezentată povestea de iubire a lui Matei și Ingrid. O iubire imensă redusă la… durere de către regimul comunist și orgoliile părintești. Pe mine m-a cucerit de la primele rânduri, romanul e scris cu o gingășie aparte, molipsitoare. Pe Thea nu ai cum să nu o iubești, iar iubirea cu iz de Romeo și Julieta a părinților ei are acel factor atemporal, care determină cititorul să o înțeleagă și să rezoneze cu ea, indiferent de vremuri.
Pe de altă parte, librăria Elstar, deși e în Câmpina și n-ai zice că e big deal din punct de vedere geografic, e o vitrină extrem de valoroasă, bătând ușor alte librării cu nume sonor. Doamna, proprietara librăriei, organizează evenimente literare de excepție și demonstrează că, practic, oriunde poți să faci orice. Elstar nu doar că luminează numele orașului – cine merge la Câmpina fără să viziteze librăria? -, dar ridică ștacheta multora. În consecință, se întâmplă chestii și se vând cărți.
Știu, o să ziceți că sunt prozaică și că ar trebui să stau la locul meu printre norii muzei, însă nota unei cărți e dată de cititori și de cifrele de vânzare. În rest, frig cu dințișor – din casă pare chiar cald, pentru că e un soare din acela nesimțit, care nu-i doar lățit pe toată canapeaua cerului, dar se și împinge prin ferestre. Însă eu sunt fată deșteaptă și am văzut că vânticelul (nu știu de ce-l diminutivez) te face să simți -12.
Da, mai seacă azi. Și iar despre cărți? Păi ce să fac dacă asta respir și inspir? „Ele e veața mea”, cum ar zice poetul. 🙂
E marți și mi-a venit un gând. Se poate scrisul învăța? Și nu mă refer la buchiseala comunicativă a literelor, ci la scrisul creativ. Părerea mea sinceră e că nu. Fără excepție. Trecând peste seturile de reguli gramaticale, logice etc. care, fără discuție, le poate învăța (aproape) oricine, cred în rețeta veche: inspirație și transpirație. Dacă nu există talent, pentru a șlefui diamantul, vei găsi la bază o piatră de râu. Desigur că și viceversa e valabilă.
În societatea noastră cererea face oferta. Așa că vrei să fii scriitor? Nicio problemă frățioare, &$# lei ora și poți deveni.
Realitatea e că doar construcția, fără suflul emoției, e nimic. De aceea cu același set de cuvinte poți transmite o lume. Ori, dimpotrivă, un mare nimic frumos ambalat.
Dă același număr de cuvinte unui poet și apoi unui contabil.
Nu oricine poate fi medic, muzician, pictor etc. Sunt meserii, și sunt meniri. Unii vând iluzii. Alții le cumpără.
Am avut o discuție cu cineva. O discuție în contradictoriu, pentru că persoana cu pricina susținea că, în viitor, scriitorii vor fi înlocuiți de roboți. Că AI este viitorul până și în acest domeniu. Că cititorul va ajunge să apese câteva taste cu propriile preferințe și în câteva minute va obține cartea dorită.
Din același motiv, nu cred. Fără emoție, fără stropul acela de divinitate, care să însiropeze cuvintele, să arcuiască literele în fandări absolute, fără picătura de condiment ici și colo, nu se poate. Talentul nu poate fi explicat, cumpărat, învățat… E mai presus de logică. Iar sufletul absoarbe energia secretă din corpul literelor, cuvintelor, propozițiilor. Am văzut sfaturi ambalate în discursuri oratorice de invidiat, seturi de reguli care asigură succesul asigurând nu doar faima, ci și un cont grăsuț în bancă.
Creative writing e o industrie, bazată doar pe câștigul imediat al omului de afaceri, al „profesorului” care pregătește elevul plătitor. Și nu face decât să producă mari deservicii tuturor, singura excepție fericită fiind el – pentru că e singurul remunerat pe nișa unde își desfășoară talentul: acela de a-i convinge pe ceilalți. Produsul: foarte multa maculatură, care invadează piața formând o aglomerare cumplită pe piața de carte.
E doar un business. Cineva câștigă. Ceilalți pierd. Întotdeauna doar unul ia cireașa de pe tort.
Desigur că, în lipsa criteriilor adevărate de selecție, de evaluare onestă, ar trebui să se activeze bunul simț al celui care se dorește cu orice chip scriitor.
Ai început să zâmbești, nu-i așa? Exact. Ți-am spus, e un gând de marți.
Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17. Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig. Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni. Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume. Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării. Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.
Rutina e alb-negru. Cel mult sepia. E o zi când înghesui în geantă o bucată de ianuarie, niște soare, plus sămânță de evadare.
Rutina întinde sub roți un drum lung și clar între două puncte fixe: eu și tu.
De la mine la tine e toată filozofia asta numită viață, sau fericire, sau respirație, sau cafea de dimineață, făcută de tine și împărțită generos de mine. Cu tine.
Rutina e liniștea pe care îndrăznim uneori să o pieptănăm cu vorbe mari. E umbrela uitată sistematic acasă de mine, pentru că în lupta cu furtuna am învățat să dansăm în ploaie. Mai strănut câteodată. Eu.
Rutina e șansa ori binecuvântarea de-a respira împreună același ianuarie alb-negru, ori cel mult sepia. E o zi ca oricare alta, cu soare și drum lung…
PS. Am găsit textul ăsta vechi și am realizat (încă o dată) că, pe cât sunt de ordonată și organizată cu lucrurile fizice, pe atât de multe texte împrăștiate am peste tot.
Sweet & Salty 